Prima pagină

90 de zile

2 comentarii

In urma cu ceva ani, vreo patru, am ajuns la o greutate de care nu prea am putut sa scap – 75,6 kg la o inaltime de 1.73 m. Am incercat in vara lui 2012 ceva, dar n-am putut tine pasul cu ceva-ul din mintea mea care voia sa traiasca in acel mod.
Ceva-ul acesta  i-a dat  corpului meu  o stare in care sa isi manifeste durerea in voie. Motivul? Unul extrem de intemeiat despre care nu voi vorbi acum, pentru ca necesita o postare speciala.
Am ramas in aceasta lancezeala pana cand, acasa, la Iasi, fiind am realizat ca nu mai pot trai inconjurata de niste “colaci” in jurul mijlocului. Era suficient si chiar mai mult decat atat.
Pentru ca stiam ca nu sunt capabila sa urmez o dieta privativa, am inceput sa caut informatii despre dietele “existente pe piata”. 🙂
Cea mai potrivita mi s-a parut dieta Rina, dieta disociata pentru 90 de zile.
Odata hotararea luata, pe 19 ianuarie am inceput sa mananc conform recomandarilor acestei diete.
Duminica, 19 aprilie,  s-au implinit cele 90 zile si cantarul s-a oprit in dreptul  a 65 kg.  Am pierdut 10,6 kg in trei luni, desi mi-as fi dorit sa fie 13, dar sunt bucuroasa pentru ca rezultatul se vede si, mai ales, se simte.  Acum, corpul meu e multumit. 🙂
N-a fost nici usor, dar nici exagerat de greu. Au fost zile in care nu am respectat recomandarile 100%, au fost si zile in care mi-a fost foame.
Eu voi prelungi cu doua saptamani dieta, deoarece de Pasti am incercat sa ma bucur, cu masura, de ceea ce am gatit.
De ce va povestesc toate astea?
Nu ca sa ma laud, ci doar pentru a-i ajuta pe cei care isi spun ca nu vor putea face vreodata pasul acesta sau pentru cei care sunt indecisi in a alege o dieta sau alta.
Ii rog sa aiba incredere si multa, multa rabdare. E foarte multa nevoie de ambele.
Pentru conformitate – inainte si acum. 🙂
inainteacum

Anunțuri

Un An Nou

4 comentarii

Asadar, 31 decembrie 2013.
Sfarsitul unui an complex, plin si de bune si de mai putin bune.
Un an in care mi-ar fi placut sa scriu mai des, dar din lipsa de timp sau de stare nu am facut-o.
Un an in care mi-ar fi placut sa traiesc mai putine dezamagiri din partea unor oameni de la care nu ma asteptam. Stiu, stiu e bine sa nu idealizezi nimic, nimic. Asa ne-a aratat societatea in care traim – sa fim rai, radicali, sa nu iertam nimic, sa nu acceptam binele si frumosul, sa nu ne aratam sentimentele sau trairile si, in general, sa avem foarte mult tupeu, fara de care nu poti razbi.
Un an in care mi-ar fi placut sa calatoresc in doua tari diferite, ambele mediteraneene, ambele ramase ca proiect pentru anul ce vine.
Un an in care am cunoscut oameni speciali de la care am invatat multe si carora le multumesc pentru asta.
Un an in care am inteles ca e bine sa imi apreciez calitatile pe care le credeam simple nebunii si ca e bine sa imi urmez „drumul” ales in 2011.
Un an in care am ales viata simpla, dintr-un orasel de la malul marii si ma bucur pentru  ca s-a intamplat astfel.
Un an care se va termina in cateva ore….
Pe cel care va veni, mi-l doresc linistit, prosper, plin de bucurie si veselie, de bunatate, de creativitate si intelepciune, exact asa cum vi-l doresc tuturor!

La Multi Ani!

sac 2014

Luna de trecere

2 comentarii

Luna aceata a inceput intr-o joi si marturisesc ca  imi amintesc doar faptul ca era luminoasa.  Ceea ce m-a bucurat, de fapt, a fost trecerea, macar calendaristica,  la primavara. Simteam nevoia de adiere cu miros de pamant reavan, de verdele ierbii, de mugurii copacilor, de flori proaspete si colorate, dupa o iarna pe care meteorologia o considera normala.

Marturisesc ca din copilarie  nu am mai indragit iarna. Nu vedeam nimic amuzant in a fi imbracat cu multe  haine, in a merge prin zapada pana la genunchi, in a suporta niste geruri cumplite sau in a fi nevoit sa treci prin niste balti negre pentru a ajunge de cealalta parte a strazii.  Insa, in ianuarie, cand a inceput cu adevarat iarna aici, cineva  mi-a sugerat sa fac un gest pe care nu l-as fi facut vreodata  – sa imi iau niste incaltari bine izolate si sa topai intr-o balta neagra de la trecerea de pietoni. N-am facut-o, dar mesajul l-am inteles – atat timp cat ai ales sa traiesti intr-o tara a carei clima este data de patru anotimpuri, printre care si iarna, e mai bine sa accepti.

Din acel moment, am inceput sa vad iarna, dincolo de inconvenientele ei. N-a fost usor,  pentru ca a nins mult, dar a fost o noua experienta din care am invatat ce era de invatat.

Asadar, primavara a venit ca o urmare fireasca a iernii, fara sentimente de nerabdare. De Martisor, au venit trei inaripati si un inger, in dar pentru mine. Cateva zile mai tarziu, niste lalele galbene cu iubire. Si de curand altele, rosii de asta data. Le-am primit bucuroasa.

La sfarsitul lui februarie, am inceput un proiect nou pe care nu l-am crezut vreodata posibil, pentru ca am urmat cu indarjire o eticheta pe care am primit-o in copilarie, aceea de neindemanatica. Miscarile au venit firesti si am simtit ca erau in mine dintotdeauna, doar eu nu le vedeam sau, poate, nu era momentul sa le vad…

Timpul mi-l petrec, acum, lucrand cu frenezie si la sfarsitul fiecarei lucrari sunt mandra si mirata un pic de ceea ce pot crea. E o bucurie!

Si chiar daca zilele au fost pline de intamplari diverse, pe care le-am trait simplu, dar pana la capat, ma bucur nespus de trecerea fireasca de la „somn” la „trezire”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Para sempre!

Lasă un comentariu

Fragment de timp

5 comentarii

Miercuri

M-am trezit in sunetul ploii care cadea iute pe bucatile caramizii de gresie ale terasei. Draperia e trasa, deci nu pot vedea cerul cenusiu, zaresc doar lumina deloc stralucitoare cum fusese pana acum.

Inchid din nou ochii, pentru ca nimeni nu se misca in casa. Imi spun ca mai zabovesc prêt de 5 minute in pat, dar adorm pentru jumatate de ora. Si ma trezesc naucita, dintr-un vis cu tine, in care alergai mult si tare. Nu vroiai sa fii prins. Nu vroiai sa auzi. Nu vroiai sa stii.

Am privit afara cu ochi curiosi. Norii se deschideau, lasand loc soarelui. E cald, foarte cald. Asa cum se intampla dupa ploaie, vara.

Simt mirosul cafelei, semn ca L.  s-a trezit si a pregatit si cafeaua pentru mine. E liniste, dar in mine e o furtuna. Ma ridic, ii zambesc si imi intoarce zambetul, dar vad un semn de intrebare in privirea ei. Nu ii spun nimic. Dau fuga la baie, ma spal repede pe dinti, pe fata de parca as fi in intarziere. Beau cafeaua repede, nespunand nimic, ma imbrac si ii spun ca ies sa ma plimb. Imi raspunde zambind ca e bine ca ies si ca  orice are nevoie de timp si rabdare. Absolut orice!

Ii zambesc si ies repede, pentru ca sunt cu ochii plini de lacrimi.

Merg repede, aproape alergand, asa cum fac la Bucuresti. Vreau sa ma eliberez de ceva inexplicabil. E o presiune asupra mea, asupra sufletului meu. In interior, in suflet, peste tot in mine.

M-am oprit doar langa apa, atunci putandu-mi auzi si respiratia. Era una rapida, ca si c

um ceva m-ar fi sufocat. Ceva  nu m-ar fi lasat sa respire asa cum era normal.

Nu stiu cat timp am stat uitandu-ma la ocean, ca la un punct fix de care am incercat sa ma agat.. M-am “trezit” in briza usoara si soarele lenes al unei dupa-amieze de aprilie. Priveam in continuare orizontul creat de ocean, darn u mai simteam presiunea aceea teribila si respiram normal.

Ca prin vis, am auzit sunetul telefonului. Il verific si gasesc un mesaj din tara. Era clar si concis – nu vrei sa fi gasit de nimeni si nici nu vrei sa stiide nimeni. Desi, acum, am o explicatie pentru starea mea anterioara, o tristete grea imi inunda sufletul. Ciudata similitudine cu visul, din zori,imi spun.

Ma ridic si plec spre casa L. E inca placut, desi se insereaza. Mergand,imi dau seama ca ma dor mainile, picioarele si spatele. Toata incordarea de peste zi, o simt acum, in muschi. Mi-e rau si mi-e dor. Alta combinatie ciudata.

Ajunsa acasa, deschid calculatorul din automatism. Vorbesc un pic cu G. care imi spune ca pleaca pentru cateva zile din oras. Isi doreste  o evadare si, probabil, va fi la mare. Ma bucur pentru ea, darn u pot sa fiu foarte prezenta. Ii spun ce s-a intamplat si ma retrag in noapte, in asternuturi, sperand intr-un somn adanc si lung, aproape nesfarsit.

Un an intreg

10 comentarii

De doi ani, in ultima zi a anului scriu despre cum a fost anul ce tocmai se incheie. Anul trecut (deja), nu am putut. M-a impiedicat o stare fizica dezgreabila. Desi, in prima faza m-am intristat, am realizat ca mai bine o las sa se duca . Si am lasat-o sa se duca, astfel incat intrarea in acest an a fost diferita.

2011… hm. Un an teribil de plin de invataminte, de experiente, de intamplari care au determinat altele, care m-au determinat sa aleg intre ceea ce e bine sau nu pentru mine.

Inceputul lui a parut plat pana in primele zile ale lui februarie, cand s-a incheiat o perioada extrem de draga copilariei mele. Mi-am acceptat si iubit lacrimile si amintirile, dar am continuat sa merg.

Mi-am revazut prieteni dragi pe care nu ii mai vazusem de luni bune. Am revazut oameni pe care  timpul ma lasase sa inteleg ca nu ii voi mai vedea vreodata.  Am reintalnit oameni pe care ii admirasem in copilarie, mai ales fete, spunandu–mi atunci -” cand o sa fiu mare, asa o sa fiu!”.

S-a intamplat si o minune anul acesta, de care m-am bucurat asa cum am putut si cat de tare am putut. Toate astea pana intr-un moment in care furia si rautatea mi-au intunecat sufletul si nu mai puteam fi prezenta. Minunea s-a dus, dar raman cu una dintre cele mai frumoase intamplari ale vietii mele si cu gandul ca o voi primi din nou cu drag, cand va reveni.

Zilele si lunile ce au urmat le-am petrecut acceptand pe rand durerea, furia, sentimentul de neputinta, de teama si, apoi, bucurandu-ma, din nou, de soare, cer, oameni, zambet si traind viata si iubirea plenar, in fiecare moment.

Multumesc  pentru tot, 2011!

Bine ai venit, 2012! La multi ani, oameni buni!

Această prezentare necesită JavaScript.

22 Decembrie

7 comentarii

In decembrie ’89, eram o copila de 14 ani,  nou-intrata la un liceu industrial, pe care nu mi l-am dorit, speriata de viata cea noua . Primul trimestru al clasei a 9-a mi l-am petrecut invatand si prea putin socializand.

Intrasem in vacanta de foarte putin timp, cred doua zile si, pentru ca mama imi lasase sarcina, ma indreptam alene spre Alimentara Saturn din cartierul Dacia din Iasi, pentru a cumpara ratia de ulei si zahar ce i se cuvenea familiei. Putina lume pe strada, insa in interiorul magazinului era o agitatie teribila. Casierele erau foarte speriate si se uitau cu groaza la toti cei care intrau in magazin. Imi amintisem, in amorteala mea adolescentina faptul ca ascultasem in surdina Radio Europa Libera cu o seara inainte, in holul casei, fiind incaperea cea mai putin ferita de urechi nedorite. Mi-am luat portia de ulei si zahar si am mers destul de repede si de speriata spre casa.

Pe scari, m-am intalnit cu o prietena care mi-a spus „L-au omorat! Nu stii? E la televizor!” M-am speriat si mai tare si am inceput sa urc scarile alergand. Am intrat in casa, am inchis bine usa si am deschis televizorul. L-am vazut pe Caramitru si  pe Mircea Dinescu, pe care nu  il cunosteam si pe Sergiu Nicolaescu.  Nu-mi venea sa cred ce vedeam si auzeam.

M-a oprit din vizionare acestor imagini incredibile soneria telefonului, era mama care ma anunta ca vine acasa si sa nu deschid nimanui.  De tata nu stiam nimic. Lucra la o unitate cu regim special din cadrul Ministerului de Interne. A sunat intr-un final sa ne anunte ca e bine si ca va veni acasa cat de curand.

In noaptea aceea, am dormit putin si cand m-am trezit, am deschis televizorul. Nu intelegeam mare lucru din ce se spunea, insa urmaream in nestire. Pe 24 decembrie au difuzat primele colinde pe care le cantam pe ascuns, la serbarea de iarna, in scoala primara.

M-am bucurat, ba chiar am si plans de emotie. Era o emotie sincera pe care am trait-o din plin.

Insa, ceea ce m-a marcat atunci si chiar si acum, a fost o expresie. Aceasta:

Older Entries