90 de zile

In urma cu ceva ani, vreo patru, am ajuns la o greutate de care nu prea am putut sa scap – 75,6 kg la o inaltime de 1.73 m. Am incercat in vara lui 2012 ceva, dar n-am putut tine pasul cu ceva-ul din mintea mea care voia sa traiasca in acel mod.
Ceva-ul acesta  i-a dat  corpului meu  o stare in care sa isi manifeste durerea in voie. Motivul? Unul extrem de intemeiat despre care nu voi vorbi acum, pentru ca necesita o postare speciala.
Am ramas in aceasta lancezeala pana cand, acasa, la Iasi, fiind am realizat ca nu mai pot trai inconjurata de niste “colaci” in jurul mijlocului. Era suficient si chiar mai mult decat atat.
Pentru ca stiam ca nu sunt capabila sa urmez o dieta privativa, am inceput sa caut informatii despre dietele “existente pe piata”. 🙂
Cea mai potrivita mi s-a parut dieta Rina, dieta disociata pentru 90 de zile.
Odata hotararea luata, pe 19 ianuarie am inceput sa mananc conform recomandarilor acestei diete.
Duminica, 19 aprilie,  s-au implinit cele 90 zile si cantarul s-a oprit in dreptul  a 65 kg.  Am pierdut 10,6 kg in trei luni, desi mi-as fi dorit sa fie 13, dar sunt bucuroasa pentru ca rezultatul se vede si, mai ales, se simte.  Acum, corpul meu e multumit. 🙂
N-a fost nici usor, dar nici exagerat de greu. Au fost zile in care nu am respectat recomandarile 100%, au fost si zile in care mi-a fost foame.
Eu voi prelungi cu doua saptamani dieta, deoarece de Pasti am incercat sa ma bucur, cu masura, de ceea ce am gatit.
De ce va povestesc toate astea?
Nu ca sa ma laud, ci doar pentru a-i ajuta pe cei care isi spun ca nu vor putea face vreodata pasul acesta sau pentru cei care sunt indecisi in a alege o dieta sau alta.
Ii rog sa aiba incredere si multa, multa rabdare. E foarte multa nevoie de ambele.
Pentru conformitate – inainte si acum. 🙂

Publicitate

Revenirea la …. boemie

Cei mai multi oameni spun despre acest stil de viata ca e unul boem. Habar n-am daca e asa, dar stiu ca mie imi place si ma face sa ma simt bine. Mai mult,  imi da posibilitatea sa ma manifest..
In dimineata astta, mi-a venit un chef nebun sa gatesc, insa sa gatesc ceva mai putin traditional. M-am gandit ca e o idee perfecta sa fac salata Lolei.

Dar cum sa fac asta, cand nu am decat  niste ciuperci si un singur ardei? As putea sa dau o fuga pana in centru, la asa-zisa piata din Eforie ( mai tot timpul goala), dar n-am bicicleta.
Hmmm…. si ce daca? O plimbare pe jos, o sa ma invioreze, chiar daca e posibil sa ma oboseasca si tot programul pe care mi l-am propus  sa fie dat peste cap.
De aceea, am pus repede pe mine  rochia albastra de in, mi-am luat sacosele din panza si am plecat.
Am luat cativa dovlecei, o vanata, trei ardei, niste ceapa si verdeata. O paine neagra ai cateva fructe.
La intoarcere, am admirat  pentru a nu stiu cata oara casa de pe coltul strazii, careia nu i-as fi acoperit niciodata gardul semet din fier forjat cu policarbonat si m-am lasat inconjurata de parfumul ultimilor tei in floare. Si am zambit mereu…
Gandindu-ma bine, am realizat ca mi-au lipsit toate aceste momente, toate aceste actiuni si boemia  pe care ma bucur sa o retraiesc, chiar si la doi ani distanta de la renuntare.
E foarte posibil sa fi facut pace cu mine insami si sa fi inteles, inca o data, ca pot face asta, asa cum cum spune si madame Hay. 🙂
Sa avem o zi pe sufletul nostru! 🙂

Un An Nou

Asadar, 31 decembrie 2013.
Sfarsitul unui an complex, plin si de bune si de mai putin bune.
Un an in care mi-ar fi placut sa scriu mai des, dar din lipsa de timp sau de stare nu am facut-o.
Un an in care mi-ar fi placut sa traiesc mai putine dezamagiri din partea unor oameni de la care nu ma asteptam. Stiu, stiu e bine sa nu idealizezi nimic, nimic. Asa ne-a aratat societatea in care traim – sa fim rai, radicali, sa nu iertam nimic, sa nu acceptam binele si frumosul, sa nu ne aratam sentimentele sau trairile si, in general, sa avem foarte mult tupeu, fara de care nu poti razbi.
Un an in care mi-ar fi placut sa calatoresc in doua tari diferite, ambele mediteraneene, ambele ramase ca proiect pentru anul ce vine.
Un an in care am cunoscut oameni speciali de la care am invatat multe si carora le multumesc pentru asta.
Un an in care am inteles ca e bine sa imi apreciez calitatile pe care le credeam simple nebunii si ca e bine sa imi urmez „drumul” ales in 2011.
Un an in care am ales viata simpla, dintr-un orasel de la malul marii si ma bucur pentru  ca s-a intamplat astfel.
Un an care se va termina in cateva ore….
Pe cel care va veni, mi-l doresc linistit, prosper, plin de bucurie si veselie, de bunatate, de creativitate si intelepciune, exact asa cum vi-l doresc tuturor!

La Multi Ani!

Din an in an…

M-am trezit, in aceasta dimineata, cu un colind pe care il ascultam in copilarie cantat de bunica mea, careia toti nepotii i-am spus ma’amaia. De ce? N-as putea sa va spun nici dupa 38 de ani.
Am crezut, initial, ca e un soi de romanta, pe care o cantau la petreceri matusa si unchiul meu si, abia multi ani mai tarziu, am aflat ca e un colind frumos,… foarte frumos!
Mi-au fost si imi sunt foarte dragi cuvintele transmise de Ciprian Porumbescu, pentru ca el este autorul acestui cantec de Craciun.
Ii multumesc ma’amaiei pentru ca mi-a bucurat auzul cu el, matusii mele care a continuat sa il cante, iar voua, dragilor, va doresc sa aveti un Craciun Fericit, sa va bucurati de toate momentele lui si sa ne intalnim cu bine la anul, cand va voi povesti  cum e viata simpla… langa mare.
Va imbratisez cu drag! 🙂

O viata simpla

Stiu, se poarta pretiozitatea,  complexitatea. Cu toate astea, nu ma pot idetinfica curentului actual. Am devenit un om care iubeste simplitatea si normalitatea, asa cum le inteleg eu a fi

Mi-e din ce in ce mai greu sa fiu extrovertita care „isi da sufletul oricui”. Ma gandesc de doua ori inainte de a povesti cuiva un episod al vietii mele si nu din mister, ci din constientizarea faptului ca si cel din fata mea are propriile probleme si nu are timp sau stare sa ma asculte.

Mai mult, prietenia cu anumiti oameni am reconsiderat-o si nu din rautate, trufie sau egoism, ci din motive firesti, de traire. Nu mai pot ramane in „ceva” ce nu-mi face bine sau nu mi se potriveste. De aceea, prefer sa nu ma chinui pe altii sau pe mine.

Dupa ce am fost incorsetata bine de catre propria minte, am realizat ca libertatea interioara e esentiala pentru ca sufletul meu sa se simta linistit . Nu mai duc si nu ma mai intereseaza sa duc lupte nesfarsite pentru a fi in centrul atentiei, pentru a fi pe placul lui X sau lui Y, pentru un anume tip de discurs care sa creioneze imaginea unei persoane potrivite pentru un cerc sau altul.
Nu ma mai compar cu nimeni, pentru ca nu sunt si nici nu voi fi in competitie cu cineva. Nici macar cu mine! 🙂

Acesta este, poate, si motivul pentru care am ales sa port haine comode, simple, in culori ce plac ochiului meu si nu ma mai raportez la trend-uri.
Incerc, pe cat e posibil sa ii bucur pe cei dragi, sa nu uit sa le spun ” La multi ani!”  cand e ziua lor si sa le daruiesc cate ceva facut de propriile maini, pentru ca in acest fel stiu sa imi arat pretuirea.
Si… poate cel mai important eveniment al vietii mele „simple” este alegerea acestui orasel de la malul marii pentru a trai o vreme sau pentru totdeauna.  Timpul trece diferit aici, iar fiecare zi o traiesc din plin.
Pe inserat, atunci cand se aude cantecul greierilor si aerul se umple de miresme sarate, de regina-noptii, de trandafiri, de flori de camp sau de iarba proaspta taiata, imi intareste convingerea ca alegerea a fost buna pentru mine…. in totalitate.

Florile Eforiei

Aici, in oraselul in care traiesc acum, florile dau un spectacol in fiecare zi si in functie de anotimp.
Culori, forme si arome, toate, mi-au atras atentia si mi-au bucurat ochii si inima. 🙂

38

38 au fost impliniti cu gust de vanilie si piersica , cu forma de trandafir, cu „Memoriile” Reginei Maria, cu multe ganduri bune, frumoase, calde. Imbratisari, zambete, aer sarat de mare si un soare de mai extrem de placut.
Multumesc!…:)

Un vis implinit

” Duminica, 10 august 1941
Comme les jours sont lents : comme la vie est lente!

Uneori, nu stiu de ce, simti deocamdata, mai ascutit decat inainte, inutilitatea vietii asteia, stramtoarea ei, groaznica ei mediocritate, descompunerea continua, ca o lunga moarte inceata. De ce? Pentru cine? Pentru ce?  Pana cand? Dormi, mananci, dormi, mananci, dormi, mananci. Citesti ziarul de dimineata, citesti ziarul de seara. Si inca o data ziarul de dimineata, si inca o data ziarul de seara. Totul se pierde intr-un gust de cenuse, fara amintiri, fara adevarate, adanci sperante. Cred ca era saptamana trecuta, sambata sau duminica, in momentele acelea in care socoteam totul pierdut, cand, nu stiu de ce, am ridicat pe strada privirea in sus spre cer. Mi-au dat lacrimi. Era un cer albastru, curat, cu nori albi, plutitori, fara greutate: un cer meridional parca. Putea sa nu fie de aici.Putea sa fie la Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar fi putut ca lasand capul in jos in jurul meu acesti Bucuresti din august 1941, ci un oras liber, in care sa pot trece liber, necunoscut, viu….”

Multumesc!

foto

Drum lin 2013!

Gandurile pentru aceasta postare au inceput sa curga in momentul in care eram la Limanu, pentru ca Robert si-a dorit sa vada noul port din zona si sa fotografieze imprejurimile.
N-am zabovit, dar vantul puternic ce zgaltaia masina destul de tare, mi-a reamintit ca anul acesta a fost unul….complex, nu complicat.
Deloc intamplator, l-am inceput la mare, mai la sud de Romania, langa Varna si ii voi spune “adio”, tot la mare.
E, cred eu, un mesaj pe care l-am inteles din toamna, cand intorcandu-ma in Bucuresti, am realizat ca orasul in care mi-am dorit sa ajung de la 15 ani, nu mai poate fi o casa, un loc bun pentru mine. Nu stiu cand se va intampla schimbarea, dar la cum simt nu poate fi prea departe.
2012 a fost anul intalnirilor extraordinare cu oameni pe care ieseanca din mine,  crescuta si educata dupa regulile unei femei foarte frumoase, dar extrem de cu mult bun-simt, din Husi, nu credea ca i-ar putea intalni vreodata. Pentru asta, ii multumesc minunatiei de viata si chiar si mie, pentru ca am lasat-o cu incredere sa isi vada de drum.
A fost si anul clarificarilor, anul intelegerii ca poti fi extraordinar de corect, chiar mai mult decat poti, insa, nu toti oamenii percep asta in modul in care o faci tu. Nu zambesc intodeauna, pentru ca ma mai doare, dar merg mai departe.
Dar, poate cel mai grozav moment a fost acela in care am realizat ca nu am doua maini stangi, ca din ele pot iesi niste “lucrusoare” ce pot bucura. Proiectul aparut in mintea si in sufletul meu la plecarea din tara magica, s-a concretizat in momentul in care eram pregatita pentru asta, chiar daca si acum mai sunt semne de intrebare pentru o anumita spranceana ridicata sau o voce ce exprima indoiala.
Ce va fi in 2013? Habar n-am! Stiu doar ca viata nu e urata sau frumoasa, ea este si, de aceea, urarile mele pentru prieteni nu s-au schimbat de ceva vreme.
Si azi, 31.12.2012, zi ce nu se va mai repeta vreodata, va doresc sa intalniti doar bine si bun si sa va bucurati de fiecare clipa frumoasa ce o intalniti in calatoria  pe care vi-o ofera viata!
La multi ani tuturor!  🙂

In sud

Zilele acestea ce au cuprins si o sabatoare crestina au fost diferite fata de cele din aceeasi perioada a anilor trecuti, poate si prin prisma celor petrecute in toamna anului trecut sau poate asa e aceasta parte a calatoriei, cu alegeri de oameni, intamplari, momente… Nu mai incerc sa caut cu incapatanare un rost a ceea ce traiesc, stiu ca el va veni si il voi intelege sau nu.

Insa, aceste momente m–au facut mai tacuta, mai apropiata de pregatirile specifice, mai ales ca duminica am plecat din oras.

Am preparat o pasca atipica cu blat si glazura de cacao, placinta cu verdeturi de sezon si alte mancaruri ce s-au solicitat. Vineri seara nu simtit sa merg la biserica, asa cum s-a intamplat pana acum, iar sambata a fost o zi in care am lasat viata sa ma cuprinda, purtandu-ma cu viteze diferite inspre momentul culminant. Vremea a fost capricioasa si spre seara  o ploaie rapida si rece a spalat orasul.

Cu jumatate de ora inainte de miezul noptii, s-a terminat de copt painea si cu mirosul ei in nari am plecat spre biserica. Bura, iar dupa 10 minute ploua de-a binelea, asa incat mi-am acoperit parul cu salul pe care il aveam la gat. La 12 fix, lumanarile au inceput sa primeasca lumina, iar sub umbrele, candelele pareau mici licurici in noapte.

Picaturile ploaie cadeau pe capacul fierbinte de tabla al candelei, producand  un sunet sfaraitor, care ne-a insotit pana acasa.

A doua zi, am plecat spre sud cu ploaia ca tovaras de drum. Ne-am intalnit cu prietenii la un pahar de coniac si o cafea greceasca, facuta de insusi capitanul unei viitor ocol in jurul lumii, dar nu neaparat pe urmele lui Jules Verne.

Dimineata, incepea o expeditie in Dobrogea, prima data pentru mine. Prima oprire a fost la Capul Dolosman, la picioarele caruia se intind apele fostei mari, Razim.  M-am asezat pe pamantul reavan de la ploaia care cazuse si aici, cu putine ore in urma. sa privesc orizontul, frumoasa cobinatie de albastru, gri, alb sau negru. Soarele era acolo, printre nori, razele lui reusind sa strabata doar pe alocuri, facand apa stralucioare.  Nu auzeam decat vantul, intr-o liniste de sfarsit si inceput de lume.

Urmatorul loc la care am ajuns a fost Enisala, o cetate abandonata de turci, ultimii ei proprietari, pe la 1400. Si acolo vantul, prieten bun cu inaltimile, suiera prin toate ungherele prin care puteai vedea cu usurinta imprejurimile.

Am vrut sa vedem si pescarusii de apa dulce si sa mancam un peste si ne-am oprit la Tulcea, de unde dupa ore am plec spre Muntii Macinului, care ne-au primit bucurosi  si  cu mult soare. Am urcat prin padurea de pini si m-am oprit intr-un luminis, de unde, in stanga, am zarit niste tulpinite ce aveau capetele violet. Am trecut printre copaci si acolo, o intreaga  si numeroasa „familie” de irisi salbatici ascultau vantul si se bucurau de viata. M-am despartit de ei, multumindu-le pentru bucuria pe care mi-au facut-o aratandu-mi-se.

M-am asezat din nou, de data asta pe o piatra si am ascultat vantul, am mirosit viata pinilor si a ierbii, dupa care am plecat mergand cu grija sa nu calc micii carabusi ce erau peste tot. La sfarsitul calatoriei, m-am salutat si cu un inaripat care zbura fericit prin zona.

Da, da! Si eu eram fericita…:)