La multi ani, draga 2016!

Mai sunt cateva ore si gata. S-a dus si 2015!
Cum nu imi plac retrospectivele, doar amintirile punctuale, nu pot si nici nu vreau sa fac o lista de chestiuni bifate sau nu.
Dar …  daca ma intrebati despre intamplarile care mi-au marcat anul ce se incheie, va pot povesti despre una, careia ii mai adaug niste „paranteze” legate de subiect si nu o insiruire de  subiecte. 🙂
O sa va spun, asadar, ca mi-e drag de el, de 2015, pentru ca m-a mai ajutat putin, sa invat  ce si cum e important in viata mea si a celor din jurul meu, ca nimeni si nimic nu poate sa iti spuna mai bine adevarul decat propriile experiente si pentru ca a fost anul iertarii, al redescoperirii mele multumesc pentru fiecare clipa, buna sau mai putin buna.
De aceea, draga 2016, te astept in tihna, cu ganduri bune si cu bucurie, aici, la tarm de mare.

La multi ani, oameni buni!

Publicitate

1 decembrie

Dimineata, inainte sa merg la parada, am vrut sa postez pe Facebook (locul unde „am zabovit” mai mult  aceste luni) aceasta fotografie

Mesajul ar fi fost acesta :  Romania e mai intai un pamant plin de energii contradictorii din care se poate construi aproape orice si plin de frumuseti nemaintalnite in vreo alta tara ( chiar daca nu o data si nu doar eu am avut intentii de emigrare). Azi, pentru mine, Romania e ca o oala de lut, smaltuita, pictata si apoi arsa in cuptor.

La multi ani, Romania! 🙂

Inceput de vara

A plouat mult, chiar mai mult decat ma asteptam. Daca in primele zile, eram calma si chiar consideram ploaia ca pe un fenomen meteorologic normal, aproape de sfarsitul lunii, ma „taraiam” dintr-o camera intr-alta fara chef de nimic, purtand in ochi o somnolenta aproape bolnavicioasa ce imi amintea de poeziile lui Bacovia.

Priveam cerul in fiecare zi si, desi stiam ca soarele e fix dupa nori, nu m-am putut stapani sa nu ma intreb daca el nu s-o fi saturat de patura de nori din care curgeau zilnic picuri de ploaie,  impiedicandu-l sa straluceasca in petalele florilor de inceput de vara.

Dar, intr-o dimineata, la trezire am zarit prin perdeaua de in nispie, o lumina diferita, ce semana teribil de mult cu o raza de soare. Bucuria a fost mare pentru ca, in sfarsit, dupa multe zile intunecate si umede,  revenea mandrul soare ca si in poveste.

Am deschis radioul on-line – Romantic Festival si toate melodiile varatice au starnit, din nou, dorul, astfel incat dimineata urmatoare ne-am imbarcat  bagajele in masina si am plecat spre locul unde ne chema inima.

Grau si maci, maci si flori galbene, cer si lumina  este o descriere perfecta a drumului catre mare.

Am fugit sa o vedem, aproape imediat dupa sosire. Se intindea si  desfasura fericita la picioarele noastre, in lumina soarelui acoperit din cand in cand de cate un nor deloc amenintator.

Seara, ne-a prins la un „pahar de vorba”, in cantecul greierilor si intr-o atmosfera parfumata de mireasma florilor de vara.

A doua zi, m-am trezit in liniste, fara vuiet de motoare si cu un mare drag sa prepar cafeaua, de aceasta data, greceasca. Am savurat-o, bucurandu-ma de imaginea plina de verde a gradinii vecinilor.

Nici un nor pe cer, aerul cald, deci, era timpul de plaja.

Am ales una la care nu mai fusesem, prin urmare drumul a fost ca o scurta explorare prin iarba verde sau uscata, flori de camp sau scoici, purtand in gand „o inima” ai carei ochi  de cer imi sunt tare dragi si pe care am decis sa o iau cu mine in acea zi, pentru ca sa ascultam impreuna marea si sa lasam briza racoroasa sa ne zburleasca parul.

N-am zabovit mai mult de doua ore, pentru ca soarele dogorator si lipsa lotiunii pentru plaja, uitata acasa din graba, ne-ar fi ars pielea mai mult decat s-a intamplat.

Spre seara, ne-am intalnit cu prieteni dragi si am hotarat prepararea unui peste la gratar cu sos de iaurt si verdeturi. Luna rotunda si alba se ridica, in timpul asta, din mare spre bucuria noastra care ne intreceam in pozat.

O frumusete si o bucurie – atmosfera, seara, viata!

Dimineata, usor debusolata de caldura emanata de corpul meu toata noaptea, am hotarat sa vedem culoarea marii, asa cum e ea la capatul tarii. Am ajuns in Vama, unde am intalnit alti prieteni si unde am  revazut macii crescuti in nisip, admirati si iubiti pentru intaia data, in urma cu trei ani. Superba imagine!

Drumul spre Bucuresti a fost ca un zambet pentru ca m-am bucurat de fiecare clipa si mi-am mai potolit din dorul pe care l-am trait in fiecare zi ploioasa a lunii mai.

 

 

Inceput de mai

Prima zi a lui florar , luna aceasta vie si inflorita, m-a gasit simtind un dor tulburator de mare, pentru care am incercat, initial, sa gasesc o explicatie, dar am renuntat destul de repede.

Si pentru ca drumul pana la mare nu-l puteam face din dinverse motive, m-am bucurat de soare, de bretele  si de plimbarea scurta pana la Dunare. Am baut o cafea pe ponton, in liniste, privind malul verde al vecinilor bulgari,  care pareau toropiti de caldura neobisnuita  perioadei acesteia.

Pe drumul de intoarcere, m-am bucurat de toate florile pe care le vedeam – crescute in afara sau inauntrul curtilor. Liliacul a fost de departe regele neincoronat.

Privindu-l, m-am gandit la cele ce se intamplau in ultima vreme. Stiu ca viata nu e plana. Stiu ca e plina de intamplari pe care noi le percepem frumoase sau urate. Si mai stiu ca oamenii care apar la un moment dat in viata noastra, nu trebuie sa ramana langa noi pe vecie. Asta e mersul, asa e calatoria.

In acelasi timp am invatat  sa imi ascult simtamintele interioare care ma avertizeaza sa ma retrag, o fac fara resentimente, mai ales cand ipocrizia nu face parte din tine. In fond, cui ii place sa atarne in ceva ce nu il mai accepta?  Nimanui.

Poate nu intamplator, ziua aceea s-a incheiat cu o inghetata de ciocolata neagra si fulgi de migdale.

Zilele ce au urmat au fost la fel de calde. Caldurii i s-a adaugat o emotie si acelasi dor de mare.

Dar, luni, dorul mi s-a potolit. Marea, isi intindea in soare  culoarea pe care nu o are decat in aceasta perioada a anului si m-a primit bucuroasa cu o briza racoroasa. Am cuprins-o intr-o privire si mi-am vazut de drum, cu gandul ca , in curand, ma voi intoarce sa „discutam” pe indelete.

Sunt!

In tara magica despre care eu vorbesc adesea, am trecut de vreo cateva ori pe sub un copac cu niste fructe mici si rosii sau galbene.  Nu am simtit nevoia sa stiu detalii despre el, i-am simtit insa viata ce ii pulsa sub scoarta si felul in care se daruia oamenilor.

Mi-a placut sa il imortalizez cu razele soarelui printre frunze si a fost suportul ideal pentru o afirmatie pe care am adoptat-o simplu, venind  din mine.

 

Un loc nou

Asadar, m-am mutat. Am ales wordpress din mai multe motive, cele mai multe tehnice.
Ma bucur si imi plac si culorile ce ma insotesc, sunt calde si se potrivesc cu fluturii pe care mi i-a desenat atat de frumos Daiana. Ii multumesc inca o data si va multumesc si voua, ca sunteti.

 

Impacarea cu mine

M-am gandit sa scriu despre fericire, dar inca nu pot.
Daca va ganditi ca e timpul pentru altceva, pentru furie, spre exemplu, o sa va spun ca a fost. Acum, e timpul pentru vindecare, pentru (re)invatare.
Debusolata fiind, nu am stiut ce sa simt mai intai. Spre ce sa ma indrept si cum sa ma port cu mine. Recunosc ca m-am luptat .Dar numai pana intr-un moment cand, de oboseala sau de sfarsit de etapa, m-am oprit lasand loc simtamintelor cele mai felurite. In momentele de liniste,  ma intrebam blazata ce va  urma si nu intrezaream nimic. Nu vedeam decat un drum care mi se parea anost si cam gol.
Ceva, insa, ca o forta, ma impingea inainte.
Azi, pentru prima data de atunci, am zarit lumina. Lumina ce era partenera mea de calatorie si zbor.
Povara pe care o simteam pe umeri, am lasat-o deoparte si o bucurie calda si plina mi-a cotropit sufletul si trupul.
M-am impacat cu mine. Ma simt din nou, vie si … e bine.

E luni

M-am hotarat sa nu va ascund ca ultimele doua luni as fi preferat sa nu le traiesc. Motivul e unul simplu si poate uman, dar nu vi-l voi povesti acum. Simt ca nu e inca momentul.

Lunile astea, am fost agitata si linistita. Momentele traite astfel, alternau. Pe cele agitate le simteam si le traiam constient, ceea ce a insemnat va aveam de trecut un prag. 

Si mai era ceva. O furie grea, mistuitoare si otravita imi dadea tarcoale. Despre ea scrisesem in iulie si, atunci, crezusem ca o traisem pana la capat, astfel incat sa fac loc iertarii si acceptarii. Ma inselasem. „Ain’t over till it’s over”, spune Lenny Kravitz intr-un cantec de-al sau. Si… spune bine. Nu era momentul sa o elimin.

Am fost la mare, la inceputul lui septembrie. Era la un pas de mine si nu o vedeam. Cat am stat acolo nu am fost langa ea si nici nu am mai avut dorinta sa o imbratisez, asa cum mi se intampla de fiecare data cand o vad.

Reintoarcerea nu mi-a adus ceva nou, decat dorinta de a face ceva cu mainile, de a ma pierde in stari pe care ti le pot crea lucrurile facute de tine. Din motivul asta, am invatat lucruri noi si am descoperit ca nu am doua maini stangi, asa cum am crezut intotdeauna despre mine. Hmm… am crezut…

Nu vreau sa traiesc in trecut, dar amintirile erau prezente de cand ma trezeam si pana adormeam. Iesirile au fost  rare. Imi erau suficiente camera, laptop-ul, cate o carte ( dar citeam rar, pentru ca nu ma puteam concentra) si, uneori, tv-ul, desi priveam prin el.

Culoarea cerului o priveam pe fereastra. Ma bucuram de albastrul lui unic datorat toamnei „indiene” si de verdele mai putin intens al frunzelor, in tacere, insa fara concentrare.

Totul devvenise fara concentrare. Ma pierdeam in zare… Traiam timpul meu.

De doua saptamani, am ales sa fac un tratament. E un pic diferit, dar simt ca ma ajuta sa imi regasesc puterea si   sa imi refac putin cate putin concentrarea. Si pentru ca a venit si momentul acesta, de azi, am decis sa incep si un regim alimentar care se impunea. Am reinceput sa dansez. Imi era dor.

E luni, poate de aceea.

Zile de viata

Daca m-ar intreba cineva ce am facut de la ultima postare, i-as raspunde asa : „am trait.”
M-am lasat prada calatoriei pe care o parcurg de treizeici si ceva de ani. De data asta, nu mi-am mai propus nici un scop. M-am lasat cu adevarat purtata de ea.
Am avut si momente in care ma certam pentru ca zilele treceau facand doar ceea ce imi strabatea mintea, uitand ca trec printr-o perioada de recuperare. Ca am nevoie sa imi acord un timp doar pentru mine, ca e nevoie de o refacere totala.
Primul impuls a fost ca vreau  sa gatesc. Nu stiam ce si ideea mi-a venit citind postarile lui Adi Hadean, m-am hotarat. A iesit un cheese cake delicios, acompaniat de dulceata de afine.

Urmatorul a fost ca as vrea sa calatoresc si cum nu s-a ivit nici o posibilitate, am „plecat” spre Bucovina si Ardeal prin intermediul produselor si exponatelor de la Targul cu dichis ce a fost la Muzeul Taranului Roman.

M-am bucurat de frumusetea obiectelor de mobilier romanesti, ba chiar mi le-am inchipuit asezate in diverse spatii.

Apoi, „am dat fuga” si intr-o cafenea turceasca din perioada interbelica, unde se putea bea o cafea la nisip, aroma licorii maro-negre a fericit papilele mele gustative.

Dupa toate aceste „calatorii”, ne-am retras intr-o carciuma, pe Matasari.
A fost o zi perfecta, traita pana la capat.

Cum e iubirea

Cum e iubirea? Blanda si buna. Calda si furtunoasa. Aiurita si zambitoare.
Nu am pierdut-o, desi asa parea. A fost tot timpul cu mine, in mine. Ea m-a chemat la un wokshop unde s-a comunicat cu iubire. Azi, am redescoperit-o, zambindu-mi de dupa un colt. I-am zambit si eu si i-am spus ca vreau sa zbor. Printr-un alt suras, mi-a dat incuviintarea.
Si am zburat. Asa cum imi place sa o fac de cativa ani. E din nou bine.