Florile Eforiei

Aici, in oraselul in care traiesc acum, florile dau un spectacol in fiecare zi si in functie de anotimp.
Culori, forme si arome, toate, mi-au atras atentia si mi-au bucurat ochii si inima. 🙂

38

38 au fost impliniti cu gust de vanilie si piersica , cu forma de trandafir, cu „Memoriile” Reginei Maria, cu multe ganduri bune, frumoase, calde. Imbratisari, zambete, aer sarat de mare si un soare de mai extrem de placut.
Multumesc!…:)

Drum lin 2013!

Gandurile pentru aceasta postare au inceput sa curga in momentul in care eram la Limanu, pentru ca Robert si-a dorit sa vada noul port din zona si sa fotografieze imprejurimile.
N-am zabovit, dar vantul puternic ce zgaltaia masina destul de tare, mi-a reamintit ca anul acesta a fost unul….complex, nu complicat.
Deloc intamplator, l-am inceput la mare, mai la sud de Romania, langa Varna si ii voi spune “adio”, tot la mare.
E, cred eu, un mesaj pe care l-am inteles din toamna, cand intorcandu-ma in Bucuresti, am realizat ca orasul in care mi-am dorit sa ajung de la 15 ani, nu mai poate fi o casa, un loc bun pentru mine. Nu stiu cand se va intampla schimbarea, dar la cum simt nu poate fi prea departe.
2012 a fost anul intalnirilor extraordinare cu oameni pe care ieseanca din mine,  crescuta si educata dupa regulile unei femei foarte frumoase, dar extrem de cu mult bun-simt, din Husi, nu credea ca i-ar putea intalni vreodata. Pentru asta, ii multumesc minunatiei de viata si chiar si mie, pentru ca am lasat-o cu incredere sa isi vada de drum.
A fost si anul clarificarilor, anul intelegerii ca poti fi extraordinar de corect, chiar mai mult decat poti, insa, nu toti oamenii percep asta in modul in care o faci tu. Nu zambesc intodeauna, pentru ca ma mai doare, dar merg mai departe.
Dar, poate cel mai grozav moment a fost acela in care am realizat ca nu am doua maini stangi, ca din ele pot iesi niste “lucrusoare” ce pot bucura. Proiectul aparut in mintea si in sufletul meu la plecarea din tara magica, s-a concretizat in momentul in care eram pregatita pentru asta, chiar daca si acum mai sunt semne de intrebare pentru o anumita spranceana ridicata sau o voce ce exprima indoiala.
Ce va fi in 2013? Habar n-am! Stiu doar ca viata nu e urata sau frumoasa, ea este si, de aceea, urarile mele pentru prieteni nu s-au schimbat de ceva vreme.
Si azi, 31.12.2012, zi ce nu se va mai repeta vreodata, va doresc sa intalniti doar bine si bun si sa va bucurati de fiecare clipa frumoasa ce o intalniti in calatoria  pe care vi-o ofera viata!
La multi ani tuturor!  🙂

Calatorie la Iasi

A venit momentul pentru o noua calatorie. O calatorie pe care o stiam neplacuta pentru ca dureaza 7 ore si este cu un tren urat, inconfortabil. Am luat biletul cu o zi inainte de la agentie si mi-am continuat ziua, fara planuri.

In ziua plecarii, m-am trezit pe la 8 fara ceva. Am baut cafeaua si m-am pregatit de plecare fara graba, trenul pleca la 12.00. Ajunsa in gara, am vrut sa imi cumpar o carte, dar singurul loc de unde a-si fi putut-o face, era inchis. Am cumparat o revista glossy mai mult din inertie si am verificat peronul unde ar fi trebuit sa fie trenul, era plin doar de calatori.

Mi-am asezat si eu bagajele pe un scaun si ma bucuram de soarele ce lumina orasul. A venit trenul si m-am instalat, dar nu pe locul ce-mi fusese atribuit, ci pe unul aflat mai in spatele vagonului, pentru ca era liber. Mi-am deschis computerul si am inceput sa lucrez.

Insa, lumina foarte puternica m-a facut sa trag perdeluta, era soarele reflectat in zapada. Frumos, unic. M-a bucurat si m-am oprit pentru a privi desfasurarea de alb si lumina. Zambeam, gandindu-ma ca primavara  e aproape.

In Iasi, am ajuns seara, pe la 7. Orasul e la fel cum il stiu: strazile sunt aceleasi si oamenii linistiti. Acasa, mama, tata, Kitty.

Orasul nu l-am strabatut prea mult, doar vizite scurte la rude si la o cafenea. Insa m-a bucurat sa vad lipsa de gri din ochii oamenilor. Se intrezarea seninul si nu doar al zilelor de sfarsit de februarie.

Drumul inapoi spre Bucuresti, m-a gasit citind o carte, contempland soarele in apus si culorile pe care le imprastia pe cer.  Nu am simtit deloc nevoia sa deschid computerul. Cele 7 ore au trecut asa cum nu mi-am imaginat vreodata ca se poate, fara sa simt oboseala, plictiseala sau nerabdarea care te determina sa verifici mereu ceasul doar ca sa vezi cat a mai ramas pana la ora stabilita pentru sosire.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Para sempre!

Zi de iarna

Dupa doua zile in care nu am iesit din casa,  in special pentru ca a venit iarna pe care nu  o mai asteptam, am avut o dorinta teribila sa ies si sa repir aerul rece si sa ma bucur de soare care a reaparut pe un cer clar si albastru de iarna.

M-am imbracat bine si am pornit spre parc.  Oamenii pe care i-am intalnit aveau o mina infrigurata si se grabeau spre locurile unde aveau treaba, doar tinerii si adolescentii radeau, pasndu-le putin de aburul pe care il producea cuvintele lor.

Incercam sa imi amintesc daca am mai vazut vreodata parcul iarna si mi-am dat seama ca nu. Poate, de aceea, traiam un seniment de bucurie unica, in ciuda faptului ca nu sunt un fan al iernii.

Soarele era in partea stanga  si, din cand in cand, se ivea dintre copaci si ma incalzea.

Am respirat iarna, am ascultat sunetul parcului – usor infundat din cauza zapezii – si scartaitul zapezii provocat de pasii nostri. Am zambit la auzul lui si ma asteptam ca in clipa urmatoare  sa simt in nari mirosul fumului de foc din lemne sau carbuni, dar n-a fost decat aerul curat, plin.

Am continuat sa privesc parcul, oamenii, viata si finalul dupa-amiezii ne-a prins la o cana cu vin fiert.

Această prezentare necesită JavaScript.