Prima pagină

Cat de mult conteaza culoarea pielii ?!

2 comentarii

Cand eram copil , imi alegeam prietenele nu dupa cate papusi au sau cat de frumoase sunt, ci dupa cat mult le simteam aproape sau pentru ce puteam sa vorbesc cu ele. Sigur, ne jucam si noi cu papusile : le faceam hainute, le imbracam in cele mai trasnite culori, faceam si mancare ( aveam aproape o bucatarie completa , in miniatura evident), totul era natural.

Mai tarziu, in adolescenta , unele dintre prieteniile din copilarie s-au pierdut pentru ca nu mai aveam aceleasi preocupari, dar cele care au fost alaturi de mine au fost doar niste fete – foarte dragi mie – carora li s-au adaugat si niste baieti : bruneti, blonzi, sateni – baieti.

Unii mi-au placut, chiar mai mult decat un simplu coleg sau un amic si poate ca m-am si indragostit de unii dintre ei.

Mi-au placut, in ansamblu , si nu m-am gandit niciodata ca unul era extrem de alb sau ca unul avea pielea mai inchisa. Pentru mine, au fost niste oameni care mi-au placut si atat.

Acum… iubesc ! E un barbat! Normal, cred eu! Poate e mai frumos decat toti ceilalti din jurul meu , pentru ca imi place mie ! Insa, niciodata , nu m-am gandit ca nu il pot iubi pentru ca are pielea mai inchisa decat a mea si nu cred – si o spun cu sinceritate – ca iubirea ar trebui sa tina cont de culoarea pielii !

Suntem cu totii creatia lui Dumnezeu si pe fruntea mea nu scrie ALBA si trebuie sa iubesc un barbat pe a carui frunte scrie ALB!

Iubirea e un sentiment pe care il primim in dar o data, de doua ori, de cate ori ne este dat si , intodeauna, iubirea nu ne intreaba si nici nu se intreaba ” ce culoare are pielea ea sau el ? „, e doar un sentiment ce se traieste pana la capat frumos, atunci cand nu ne impiedicam de prejudecati si stavile impuse tot de noi !!!
Anunțuri

Ascultam cu adevarat ?

Lasă un comentariu

Sunt sigura ca ati avut momente in care ati catalogat multe atitudini drept „postura de victima” si poate ati avut toate motivele sa o faceti.
Asa am crezut ca am si eu – ca e dreptul meu sa consider o anumita situatie in care s-a aflat cineva foarte apropiat drept una „de victima”.
In urma cu doua zile, am aflat ca respectiva situatie e reala. Dar , nu numai atat , ci si ca e destul de dramatica.
M-a tulburat destul de mult povestea si am inteles ( din nou – pentru ca se pare ca era nevoie ) ca e bine sa-i asculti cu adevarat pe cei ce vor sa iti impartaseasca problema lor si mai presus de toate sa nu le pui etichete. Nu esti in pielea lor, nu traiesti ceea ce traiesc ei.
Nu suntem la fel. Nu reactionam la fel. Nu gandim la fel. Doar presupunem si cu putin noroc, intuim.
Dar cel mai bine e sa comunicam. Nu cu forta, nu sub presiune, ci cu inima deschisa si ganduri pozitive.