90 de zile

In urma cu ceva ani, vreo patru, am ajuns la o greutate de care nu prea am putut sa scap – 75,6 kg la o inaltime de 1.73 m. Am incercat in vara lui 2012 ceva, dar n-am putut tine pasul cu ceva-ul din mintea mea care voia sa traiasca in acel mod.
Ceva-ul acesta  i-a dat  corpului meu  o stare in care sa isi manifeste durerea in voie. Motivul? Unul extrem de intemeiat despre care nu voi vorbi acum, pentru ca necesita o postare speciala.
Am ramas in aceasta lancezeala pana cand, acasa, la Iasi, fiind am realizat ca nu mai pot trai inconjurata de niste “colaci” in jurul mijlocului. Era suficient si chiar mai mult decat atat.
Pentru ca stiam ca nu sunt capabila sa urmez o dieta privativa, am inceput sa caut informatii despre dietele “existente pe piata”. 🙂
Cea mai potrivita mi s-a parut dieta Rina, dieta disociata pentru 90 de zile.
Odata hotararea luata, pe 19 ianuarie am inceput sa mananc conform recomandarilor acestei diete.
Duminica, 19 aprilie,  s-au implinit cele 90 zile si cantarul s-a oprit in dreptul  a 65 kg.  Am pierdut 10,6 kg in trei luni, desi mi-as fi dorit sa fie 13, dar sunt bucuroasa pentru ca rezultatul se vede si, mai ales, se simte.  Acum, corpul meu e multumit. 🙂
N-a fost nici usor, dar nici exagerat de greu. Au fost zile in care nu am respectat recomandarile 100%, au fost si zile in care mi-a fost foame.
Eu voi prelungi cu doua saptamani dieta, deoarece de Pasti am incercat sa ma bucur, cu masura, de ceea ce am gatit.
De ce va povestesc toate astea?
Nu ca sa ma laud, ci doar pentru a-i ajuta pe cei care isi spun ca nu vor putea face vreodata pasul acesta sau pentru cei care sunt indecisi in a alege o dieta sau alta.
Ii rog sa aiba incredere si multa, multa rabdare. E foarte multa nevoie de ambele.
Pentru conformitate – inainte si acum. 🙂

Publicitate

Am vrut sa fiu perfecta

Nu stiu de unde mi s-a tras – daca a fost vorba de educatia primita, destul de austera, sau structura mea interioara a determinat  lupta permanenta de a atinge perfectiunea in …. toate.
La scoala, imi doream sa am cele mai bune note si sa fiu premianta, dar n-am fost decat pana in clasa a-IV-a.
La fel era si in ceea ce priveste imaginea mea de fetita – imi doream cele mai frumoase si mai colorate rochite si cele mai frumoase papusi si jucarii, pentru a nu ma intrece nimeni alta.
Mai tarziu, dorinta mea de a fi cea mai buna la invatatura nu a mai putut fi atinsa din cauza matematicii, stiinta care se indeparta din ce in ce mai mult de mine, culminand cu ratarea examenului de “treapta”dat la un liceu ce nu a fost vreodata pe placul meu.
Dar nici chiar esecul acesta nu m-a linistit in ceea ce priveste lupta pentru a atinge  perfectiunea. “Lumea” veghea si eu ma raportam la ea…
Au urmat ani si intamplari ce m-au facut sa ma simt mica, saraca, neinteresanta, lipsita de vreo calitate pe care o consideram extraordinara la vreo colega, amica sau prietena si, bineinteles, suferinta aferenta.
La 33 ani de ani m-am oprit. Lupta permanenta ma obosise de multa vreme si nu realizam. Nu voiam decat sa dorm.
“Lumea” ar spune ca am renuntat la ambitie, la ambitia de a ajunge undeva, cineva.
Poate. Poate ca ei isi doresc sa fie cineva si le doresc din toata inima sa aiba cel mai mare succes. Eu imi doresc sa fiu doar eu, un om normal care duce o viata normala.
Dar nici asta nu a fost de ajuns. A trebuit sa realizez ca alegerea de a renunta la lupta nu inseamna si traitul in acest fel.
A trebuit sa mai inghit niste noduri de plans si “arderi” ale inimii, pentru ca sa inteleg de ce un om care se considera liber si deschis,  iti poate pretinde sa fii asa cum vrea el, din egoism si trufie, altfel nu te mai frecventeaza… Dar, ceva m-a ajutat, ca de fiecare data, cand am fost atenta la viata.
Lectia despre perfectiune am invatat-o, chiar daca, pe langa ea, am invatat-o si pe cea a umilintei.

Gandul de azi

   „Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.
    Obstacolul cel mai mare? Frica.
    Lucrul cel mai uşor? Greşala.
    Greşala cea mai mare? Renunţarea.
    Rădăcina cea mai rea? Egoismul.
    Distracţia cea mai bună? Munca.
Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.
Profesioniştii cei mai buni? Copiii.
Nevoia dintâi? Comunicarea.
Fericirea cea mai mare? Să fii util.
Misterul cel mai profund? Moartea.
Defectul cel mai mare? Întristarea.
Sentimentul cel mai urât? Ura.
Cadoul cel mai frumos? Iertarea.
Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.
Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.
Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.
Medicamentul cel mai bun? Optimismul.
Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.
Puterea cea mai mare? Credinţa.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.”
( Maica Tereza)

Un vis implinit

” Duminica, 10 august 1941
Comme les jours sont lents : comme la vie est lente!

Uneori, nu stiu de ce, simti deocamdata, mai ascutit decat inainte, inutilitatea vietii asteia, stramtoarea ei, groaznica ei mediocritate, descompunerea continua, ca o lunga moarte inceata. De ce? Pentru cine? Pentru ce?  Pana cand? Dormi, mananci, dormi, mananci, dormi, mananci. Citesti ziarul de dimineata, citesti ziarul de seara. Si inca o data ziarul de dimineata, si inca o data ziarul de seara. Totul se pierde intr-un gust de cenuse, fara amintiri, fara adevarate, adanci sperante. Cred ca era saptamana trecuta, sambata sau duminica, in momentele acelea in care socoteam totul pierdut, cand, nu stiu de ce, am ridicat pe strada privirea in sus spre cer. Mi-au dat lacrimi. Era un cer albastru, curat, cu nori albi, plutitori, fara greutate: un cer meridional parca. Putea sa nu fie de aici.Putea sa fie la Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar fi putut ca lasand capul in jos in jurul meu acesti Bucuresti din august 1941, ci un oras liber, in care sa pot trece liber, necunoscut, viu….”

Multumesc!

foto

Un loc pentru toata lumea

La prima mea intoarcere  din tara magica ( de care mi-e dor in fiecare zi!), era o dimineata  cu un cer laptos si atmosfera parea gri. Drumul spre casa mi-a parut banal, dar am pus totul pe seama oboselii cauzata de diferenta de fus orar si a calatoriei cu avionul.

Peste cateva zile, insa, ceva in interiorul meu simtea o impotrivire si ma uitam, usor bezmetica, in jur. La o trecere de pietoni, am inteles ce se intampla – multi dintre cei a caror privire se intersecta cu a mea, aveau o cuta intre sprancene, nici un zambet si nici macar o privire senina. M-am intristat si prima intentie a fost sa fug, sa fug cat mai departe de griul din jur si in ziua aceea, spre seara, m-am refugiat in parc, pe o banca. Priveam asfintitul si imi spuneam ca am ales altceva, ca nu vreau sa traiesc intr-o bula de sticla  fara ca cineva sa ma atinga, ci imi doresc sa traiesc viata din plin asa cum este frumoasa si plina de experiente.

La momentul acela, nici nu banuiam cate experiente aveau sa vina si pe care le voi trai cu ardere maxima, pentru ca alesesem sa fiu prezenta. Pe unele, le-am trecut cu usurinta unui fulg, pe altele le-am perceput ca pe niste greutati enorme prinse de picioare sau de maini. Toate, insa, au avut rostul lor.

Identice cu cele care se intampla de vreo doua luni, in care se aleg oamenii, luni in care griul nu mai lasa nici o raza de lumina sa mai patrunda.

Ma consider un om normal si nu am pretentia superioritatii mele, pentru ca stiu ca nu exista nimic si nimeni mai presus de unele sau altele.  Un om care nu stie sa urasca, dar dispretuieste cu toata fiinta minciuna. Un om pentru care ipocrizia in prietenie si in orice e ca o boala de care fuge mancand pamantul. Un om care a inteles ca nu poate fi iubit si placut de toata lumea, de aceea nu ii este frica sa se arate chiar asa cum este cu neputintele si posibilitatile din nastere, mizand prea putin pe imaginea proprie – asta nu din ignoranta, ci pentru ca mastile nu pot acoperi realitatea decat pentru o vreme. Un om pentru care respectul si acceptarea e o conditie  esentiala pentru linistea interioara si  pentru orice tip de relatie.

De aceea, imi doresc ca dezumanizarea pe care o simt ca ne inconjoara acum, sa se dizolve si locul ei sa fie luat de o stare de normalitate. De ce? Pentru ca eu cred cu aceeasi obstinatie ca in aceasta lume, e loc pentru toata lumea.

Un an intreg

De doi ani, in ultima zi a anului scriu despre cum a fost anul ce tocmai se incheie. Anul trecut (deja), nu am putut. M-a impiedicat o stare fizica dezgreabila. Desi, in prima faza m-am intristat, am realizat ca mai bine o las sa se duca . Si am lasat-o sa se duca, astfel incat intrarea in acest an a fost diferita.

2011… hm. Un an teribil de plin de invataminte, de experiente, de intamplari care au determinat altele, care m-au determinat sa aleg intre ceea ce e bine sau nu pentru mine.

Inceputul lui a parut plat pana in primele zile ale lui februarie, cand s-a incheiat o perioada extrem de draga copilariei mele. Mi-am acceptat si iubit lacrimile si amintirile, dar am continuat sa merg.

Mi-am revazut prieteni dragi pe care nu ii mai vazusem de luni bune. Am revazut oameni pe care  timpul ma lasase sa inteleg ca nu ii voi mai vedea vreodata.  Am reintalnit oameni pe care ii admirasem in copilarie, mai ales fete, spunandu–mi atunci -” cand o sa fiu mare, asa o sa fiu!”.

S-a intamplat si o minune anul acesta, de care m-am bucurat asa cum am putut si cat de tare am putut. Toate astea pana intr-un moment in care furia si rautatea mi-au intunecat sufletul si nu mai puteam fi prezenta. Minunea s-a dus, dar raman cu una dintre cele mai frumoase intamplari ale vietii mele si cu gandul ca o voi primi din nou cu drag, cand va reveni.

Zilele si lunile ce au urmat le-am petrecut acceptand pe rand durerea, furia, sentimentul de neputinta, de teama si, apoi, bucurandu-ma, din nou, de soare, cer, oameni, zambet si traind viata si iubirea plenar, in fiecare moment.

Multumesc  pentru tot, 2011!

Bine ai venit, 2012! La multi ani, oameni buni!

Această prezentare necesită JavaScript.

22 Decembrie

In decembrie ’89, eram o copila de 14 ani,  nou-intrata la un liceu industrial, pe care nu mi l-am dorit, speriata de viata cea noua . Primul trimestru al clasei a 9-a mi l-am petrecut invatand si prea putin socializand.

Intrasem in vacanta de foarte putin timp, cred doua zile si, pentru ca mama imi lasase sarcina, ma indreptam alene spre Alimentara Saturn din cartierul Dacia din Iasi, pentru a cumpara ratia de ulei si zahar ce i se cuvenea familiei. Putina lume pe strada, insa in interiorul magazinului era o agitatie teribila. Casierele erau foarte speriate si se uitau cu groaza la toti cei care intrau in magazin. Imi amintisem, in amorteala mea adolescentina faptul ca ascultasem in surdina Radio Europa Libera cu o seara inainte, in holul casei, fiind incaperea cea mai putin ferita de urechi nedorite. Mi-am luat portia de ulei si zahar si am mers destul de repede si de speriata spre casa.

Pe scari, m-am intalnit cu o prietena care mi-a spus „L-au omorat! Nu stii? E la televizor!” M-am speriat si mai tare si am inceput sa urc scarile alergand. Am intrat in casa, am inchis bine usa si am deschis televizorul. L-am vazut pe Caramitru si  pe Mircea Dinescu, pe care nu  il cunosteam si pe Sergiu Nicolaescu.  Nu-mi venea sa cred ce vedeam si auzeam.

M-a oprit din vizionare acestor imagini incredibile soneria telefonului, era mama care ma anunta ca vine acasa si sa nu deschid nimanui.  De tata nu stiam nimic. Lucra la o unitate cu regim special din cadrul Ministerului de Interne. A sunat intr-un final sa ne anunte ca e bine si ca va veni acasa cat de curand.

In noaptea aceea, am dormit putin si cand m-am trezit, am deschis televizorul. Nu intelegeam mare lucru din ce se spunea, insa urmaream in nestire. Pe 24 decembrie au difuzat primele colinde pe care le cantam pe ascuns, la serbarea de iarna, in scoala primara.

M-am bucurat, ba chiar am si plans de emotie. Era o emotie sincera pe care am trait-o din plin.

Insa, ceea ce m-a marcat atunci si chiar si acum, a fost o expresie. Aceasta: