Prima pagină

Din nou un Craciun Fericit

5 comentarii

In anul in care am implinit 8 ani, pomul de Craciun pe care l-am impodobit a fost un molid. Am fost dezamagita pentru ca nu avea mirosul de cetina pe care il stiam din anii trecuti, dar  in acea vreme,  brazii erau greu de gasit, daca nu aveai o „cunostinta” in piata.

Asadar, in dupa-amiaza zilei de 24 Decembrie,  am inceput impodobirea care era un adevarat ritual. Tata s-a ocupat de fixarea suportului si de scurtarea varfului si, apoi de asezarea globurilor pe care eu i le dadeam unul cate unul. Il pe mangaiam fiecare, ca o multumire pentru ca avea sa imi bucure sufletul si privirea pentru doua saptamani. La sfarsitul operatiunii stateam si ma uitam la el, asa cum imi place si acum, uneori – coatele sprijinite pe genunchi, barbia in maini si ochii mari. Atunci, erai si stralucitori, ma ajuta instalatia.

La scurt timp, fascinatia mea a fost inrerupta de mama care m-a anuntat ca trebuie sa merg la baie. Am plecat, dar un pic trista pentru ca nu venise Mosul.

Ma pregateam sa ies din baie si am auzit sunet de globuri miscate. Bucuroasa si entuziasmata, i-am spus mamei, care ma insotea – „a venit Mosu’, mama! A venit Mosu’!”.

Am iesit val-vartej  si ma uitam sub brad, dar nu zaream nimic. Chiar daca mama a spus „vezi? n-a venit nici un Mos!”, eu am continuat sa caut si, evident, ca am gasit, doar auzisem globurile…

Cadoul era mare si compact, dar nu-mi amintesc prea bine ce continea. Pentru mine, intamplarea cu globurile mi-a ramas in minte si pentru un timp, in fiecare seara de Ajun, ascultam cu atentie incercad sa descopar acel sunet pe care nu-l voi uita vreodata.
Anul asta, bradutul l-am impodobit acum cateva ore. Mi-am reamintit acea intamplare, m-am asezat si ma uitam iar la brad, cu fata in palme si coatele pe genunchi. Mosul a venit, fara sa mai miste sferele si eu ii multumesc pentru inca un Craciun Fericit!

Sarbatori Fericite, oameni bune! Sa va fie bine si sa va bucurati de toate momentele minunate din aceste zile!

Anunțuri

22 Decembrie

7 comentarii

In decembrie ’89, eram o copila de 14 ani,  nou-intrata la un liceu industrial, pe care nu mi l-am dorit, speriata de viata cea noua . Primul trimestru al clasei a 9-a mi l-am petrecut invatand si prea putin socializand.

Intrasem in vacanta de foarte putin timp, cred doua zile si, pentru ca mama imi lasase sarcina, ma indreptam alene spre Alimentara Saturn din cartierul Dacia din Iasi, pentru a cumpara ratia de ulei si zahar ce i se cuvenea familiei. Putina lume pe strada, insa in interiorul magazinului era o agitatie teribila. Casierele erau foarte speriate si se uitau cu groaza la toti cei care intrau in magazin. Imi amintisem, in amorteala mea adolescentina faptul ca ascultasem in surdina Radio Europa Libera cu o seara inainte, in holul casei, fiind incaperea cea mai putin ferita de urechi nedorite. Mi-am luat portia de ulei si zahar si am mers destul de repede si de speriata spre casa.

Pe scari, m-am intalnit cu o prietena care mi-a spus „L-au omorat! Nu stii? E la televizor!” M-am speriat si mai tare si am inceput sa urc scarile alergand. Am intrat in casa, am inchis bine usa si am deschis televizorul. L-am vazut pe Caramitru si  pe Mircea Dinescu, pe care nu  il cunosteam si pe Sergiu Nicolaescu.  Nu-mi venea sa cred ce vedeam si auzeam.

M-a oprit din vizionare acestor imagini incredibile soneria telefonului, era mama care ma anunta ca vine acasa si sa nu deschid nimanui.  De tata nu stiam nimic. Lucra la o unitate cu regim special din cadrul Ministerului de Interne. A sunat intr-un final sa ne anunte ca e bine si ca va veni acasa cat de curand.

In noaptea aceea, am dormit putin si cand m-am trezit, am deschis televizorul. Nu intelegeam mare lucru din ce se spunea, insa urmaream in nestire. Pe 24 decembrie au difuzat primele colinde pe care le cantam pe ascuns, la serbarea de iarna, in scoala primara.

M-am bucurat, ba chiar am si plans de emotie. Era o emotie sincera pe care am trait-o din plin.

Insa, ceea ce m-a marcat atunci si chiar si acum, a fost o expresie. Aceasta:

Despre cer

Lasă un comentariu

Cand oare am descoperit cu adevarat cerul? Imi pare o vesnicie, dar nu sunt decat trei ani. Trei ani in care l-am vazut si l-am iubit in diverse ipostaze.

Ieri, insa, privindu-l,din nou, i-am vazut seninatatea si bucuria de a se lumina in soare. Era clar si vesel, asa cum l-am simtit in mai multe randuri in apropierea unei ape. M-am pierdut in veselia lui. La fiecare drum al meu, l-am cuprins cu privirea si mi-a facut tare bine, ajungand la concluzia ca e un cer tare bun.

Fiecare zi e   plina de invataminte, asta  stiam. Ieri, lectia am primit-o de la cer.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Fluturi

2 comentarii

Stiu, stiu. Afara ploua si la munte a nins, insa in acest spatiu culorile si viata e asa.

Zile fara stare

4 comentarii

Azi a fost cald. Chiar foarte cald pentru temperaturile obisnuite  in aceasta perioada. In calendar, se presupune ca e iarna, si ce daca? Viata a ales ca in acest inceput de decembrie temperatura sa fie de 17 grade si un soare de prmavara.

N-am avut o stare pe care sa o pot defini sau macar sa o pot apuca, in vreun fel. Aam avut tot timpul senzatia ca imi scapa ceva „printre degete”, ca atunci cand ma apropiam de cauza imi pierdeam firul sau sensul.

In urma cu ceva zile, cand am realizat ca  trebuie sa ma eliberez de  alte si alte „epiderme”, stiam ca sunt inerente. Si, de frica nici nu putea fi vorba si chiar daca ar fi aparut, stiam ca singura varianta de depasire a starii era sa o las sa se duca.

Ieri si azi, insa, momentele in care simteam o stare fara stare, au revenit  si am inceput sa ma agit  si sa-mi spun ” nu am de ce sa simt astfel!”. Incepusem lupta, o lupta care nu face bine, nici intr-un astfel de moment, nici in altul.

De o ora, s-a asternut linistea, pentru ca am ales, pentru o perioada, tacerea. E o furtuna care va trece, asa cum trece fiecare intamplare traita.