In decembrie ’89, eram o copila de 14 ani,  nou-intrata la un liceu industrial, pe care nu mi l-am dorit, speriata de viata cea noua . Primul trimestru al clasei a 9-a mi l-am petrecut invatand si prea putin socializand.

Intrasem in vacanta de foarte putin timp, cred doua zile si, pentru ca mama imi lasase sarcina, ma indreptam alene spre Alimentara Saturn din cartierul Dacia din Iasi, pentru a cumpara ratia de ulei si zahar ce i se cuvenea familiei. Putina lume pe strada, insa in interiorul magazinului era o agitatie teribila. Casierele erau foarte speriate si se uitau cu groaza la toti cei care intrau in magazin. Imi amintisem, in amorteala mea adolescentina faptul ca ascultasem in surdina Radio Europa Libera cu o seara inainte, in holul casei, fiind incaperea cea mai putin ferita de urechi nedorite. Mi-am luat portia de ulei si zahar si am mers destul de repede si de speriata spre casa.

Pe scari, m-am intalnit cu o prietena care mi-a spus „L-au omorat! Nu stii? E la televizor!” M-am speriat si mai tare si am inceput sa urc scarile alergand. Am intrat in casa, am inchis bine usa si am deschis televizorul. L-am vazut pe Caramitru si  pe Mircea Dinescu, pe care nu  il cunosteam si pe Sergiu Nicolaescu.  Nu-mi venea sa cred ce vedeam si auzeam.

M-a oprit din vizionare acestor imagini incredibile soneria telefonului, era mama care ma anunta ca vine acasa si sa nu deschid nimanui.  De tata nu stiam nimic. Lucra la o unitate cu regim special din cadrul Ministerului de Interne. A sunat intr-un final sa ne anunte ca e bine si ca va veni acasa cat de curand.

In noaptea aceea, am dormit putin si cand m-am trezit, am deschis televizorul. Nu intelegeam mare lucru din ce se spunea, insa urmaream in nestire. Pe 24 decembrie au difuzat primele colinde pe care le cantam pe ascuns, la serbarea de iarna, in scoala primara.

M-am bucurat, ba chiar am si plans de emotie. Era o emotie sincera pe care am trait-o din plin.

Insa, ceea ce m-a marcat atunci si chiar si acum, a fost o expresie. Aceasta:

Reclame