Prima pagină

Anul iertarii

2 comentarii

Se intampla in primavara unui an destul de apropiat si pe langa bucuria pe care a adus-o,  avea sa fie si o mare durere.
Nimeni si nimic, nu m-a impiedicat sa visez si sa sper, in ciuda faptului ca anii treceau si fiecare simptom cunoscut ma facea sa simt mai abitir fluturii in stomac.

A venit intr-un  sfarsit de aprilie cu soare bun si copaci infloriti, desi nimeni n-o mai astepta. Vizita la medic confirma ceea ce simteam, dar  refuzam sa cred – un copil sanatos  de o luna si jumatate care avea nevoie de toata atentia  mea si a tatalui. ( el insusi bulversat si fericit, in acelasi timp) crestea incet in pantecul meu.
Am urmat cuminte toata lista de analize si examene pe care medicul meu ( tanar si foarte dedicat) mi le-a prescris si recomandat traind bucuria aceasta in fiecare clipa sau fiecare clipa pana la capat.
Sarcina a decurs normal, pana intr-o zi cand parca toata nebunia lumii  coborase pe pamant si trebuia sa isi faca de cap cu mine. M-am trezit tarata intr-un conflict pe care nu mi l-am dorit vreodata si din care cea mai afectata nu am fost eu, in ciuda faptului ca am trait un soc cumplit, din care nu mi-am putut reveni decat peste cateva ore. Trei ore de contractii  aveau sa fie personajele principale ale dupa-amiezei aceleia si ale urmatoarelor saptamani, pe care eu ( viteaza cum am fost mereu)  am crezut ca le pot trece nedand importanta nimanui si, mai ales, durerilor care ma avertizau, la orice miscare, ca acolo, langa bebita, ceva nu e in regula.
Continuam sa imi rearanjez viata, pe care zdruncinatura vartejului mi-o daduse peste cap, desi incepuse sa imi fie destul de dificil sa ma misc la fel de repede precum o faceam inainte, dar urmam tratamentul prescris si pasii necesari verificarii sarcinii. Cu doua exceptii totul era bine – colecistul meu “puturos” mi-a impus un regim alimentar si testul pentru depistarea sindromului Down. Cea din urma situatie m-a stresat mai mult decat era cazul, de aceea am repetat procedura si finalul a fost unul satisfacator, mai ales pentru ca am refuzat categoric amniocenteza.
Zilele treceau insotite de o durere pe care nu ma gandeam sa o consider periculoasa, pana in ultima noapte a lunii iulie, cand la 1 fara un sfert raul puternic a simtit ca e momentul sa iasa la suprafata si am fost nevoita sa merg la urgenta, la spital, unde am si ramas, speram eu, pentru cateva zile, maxim o saptamana.
In realitate, situatia era grava, atat de grava incat nici medicii nu i-au gasit explicatia in primele doua zile. Abia miercuri ( pentru ca eu am ajuns in spital duminica noapte), ecograful a vazut ce se intampla  – un hematom urcat in partea superioara dreapta a placentei cauzase tot raul. Din acel moment am dus o lupta nedreapta, cumva, cu stresul, cu niste contractii care pareau ca nu vor sa se linisteasca, cu starea imposibila pe care mi-a dat-o spitalul,  cu durerile de maini lasate de branule, cu durerile de muschi provocate de cele 3 injectii pe care le faceam zilnic, cu batul metalic de care aveam atarnat saculetul cu  infuzia ce mi se administra in orice moment, cu starile de dinainte de nastere ale colegelor de salon si cu mine care, atunci, nu intelegeam ca e necesar sa ma linistesc pentru ca nu voi putea duce sarcina la termen.
Am sa va spun ca eram ca o nebuna, ca traiam momente de groaza si ziua si noaptea. Ma trezeam in mijlocul noptii piscata de tantari, pentru ca unele colege nu suportau aerul conditionat. Nu aveam voie sa stau decat culcata, astfel incat am luat mult in greutate si mergeam din ce in ce mai greu, de aceea priveam cerul din patul pe care il gasisem liber la sectia de profil a Spitalului Elias si plopii ale caror frunze incepeau sa isi piarda incet-incet din stralucirea verde. Erau singurele mele bucurii, pentru ca nu aveam stare sa citesc ( desi am incercat) sau sa fac altceva, care m-ar fi relaxat.
Doua nopti am fost singura in salon si m-am simtit cumva mai linistita. Dupa acele nopti situatia a inceput sa se precipite – intr-o seara am pierdut foarte mult sange si pentru ca nu reuseam sa il opresc, am plans in hohote.. Linistea, insa, a venit de la miscarile baietelului pe care il purtam in pantec.
La morfologia fetala a trimestrului II de sarcina, medicul care m-a consultat ( unul dintre cei care ma vedeau si imi zambeau dimineata, in salonul din spital) mi-a spus ca lichidul amniotic este in cantitate cam mica. Nu m-a speriat, doar mi-a comunicat si m-a rugat sa beau mai multa apa, sa il pot reface. Dupa aceasta zi, am ajuns la 5 litri de apa pe zi (!!!!!)
Bebe-baietel, cum ii spuneam, se misca destul de vioi ceea ce imi dadea sperante. Multe.
Dar, eu voiam acasa la mine, in patul meu, in linistea mea. Acesta a fost motivul pentru care mi-am rugat  medicul  sa imi dea permisiunea sa merg acasa cu branula in mana, cu sacul cu lichidul ce imi invada venele si corpul in fiecare zi. Raspunsul a fost pozitiv, dar conditionat de doua promisiuni – sa stau doar in pat si la orice semn rau, sa vin imediat la spital. Mi-am dat cuvantul.
Simteam ca plutesc de atata bucurie. Stiam ca in mediul meu toata aceasta situatie avea sa fie mult mai usor de suportat si de dus. A doua zi plecam acasa….
Am plecat, dar nu a doua zi, ci urmatoarea. Golita.
Cu o zi inainte, dupa pranz, bebe-baietel a incetat sa mai traiasca. Lichidul amniotic de care avea atata nevoie nu s-a mai refacut vreodata, iar durerea traita si simtita de mine pana in coloana in care s-a facut anestezia epidurala, nu are termen de comparatie cu durerea pe care am simtit-o dupa .anul iertarii 25 august 2015
Azi, se implinesc patru ani de la acea zi. Am simtit ca de azi nu voi lasa deoparte doliul si nu il voi mai  sa imi cuprinda inima si corpul, pentru ca anul acesta este anul iertarii mele. Nu ma mai consider vinovata pentru ca nu am facut tot ceea ce ar fi trebuit pentru el, pentru copilul meu nenascut. Ba chiar am reusit sa ii iert si sa ii privesc in ochi pe toti cei pe care i-am considerat vinovati, atunci si mult timp dupa aceea. Nu le-am scris scrisori sau mesaje, doar m-am purtat normal si i-am privit in ochi. Pe unii, i-am si imbratisat. Minunat sentimentul eliberarii de….toate.
Minunea vietii nu mi s-a mai intamplat, dar asta nu inseamna ca o resping ( chiar daca am trait ceva timp cu teama de a pierde o noua sarcina) si ma bucur din toata inima mea pentru toate femeile care nu renunta sa aiba un copil, chiar si dupa asa o experienta. Le si sustin, cum si cat pot.
Asadar, nu renuntati! Miscarile unui copil in pantecul vostru, dragilor viitoare mame,  sunt adevarate miracole. Merita traite oricand, cu multa, foarte multa bucurie!

foto

Anunțuri

Urarea mea de Pasti

Lasă un comentariu

Dragilor,

Va doresc si pentru aceasta sarbatoare ca

BINELE
DSCF5216

IUBIREA
DSCF4537

PACEA
DSCF4633

si LUMINA
DSCF4797

sa va fie alaturi! Pasti  Fericit tuturor!
Imbratisari cu drag de la tarm de mare!

Multumesc tare mult omului meu drag pentru fotografiile minunate pe care le-a facut si eu le-am putut folosi. 🙂

Gandul de azi

2 comentarii

florile si marea   „Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.
    Obstacolul cel mai mare? Frica.
    Lucrul cel mai uşor? Greşala.
    Greşala cea mai mare? Renunţarea.
    Rădăcina cea mai rea? Egoismul.
    Distracţia cea mai bună? Munca.
Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.
Profesioniştii cei mai buni? Copiii.
Nevoia dintâi? Comunicarea.
Fericirea cea mai mare? Să fii util.
Misterul cel mai profund? Moartea.
Defectul cel mai mare? Întristarea.
Sentimentul cel mai urât? Ura.
Cadoul cel mai frumos? Iertarea.
Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.
Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.
Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.
Medicamentul cel mai bun? Optimismul.
Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.
Puterea cea mai mare? Credinţa.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.”
( Maica Tereza)

Urarea mea de Pasti

Lasă un comentariu

Dragilor,
Va doresc si la aceasta sarbatoare ca

BINELE

binele

 

IUBIREA

iubirea

 

PACEA

pacea

 

si LUMINA

lumina

 

sa fie ACUM si MEREU cu voi!

foto

Un An Nou

4 comentarii

Asadar, 31 decembrie 2013.
Sfarsitul unui an complex, plin si de bune si de mai putin bune.
Un an in care mi-ar fi placut sa scriu mai des, dar din lipsa de timp sau de stare nu am facut-o.
Un an in care mi-ar fi placut sa traiesc mai putine dezamagiri din partea unor oameni de la care nu ma asteptam. Stiu, stiu e bine sa nu idealizezi nimic, nimic. Asa ne-a aratat societatea in care traim – sa fim rai, radicali, sa nu iertam nimic, sa nu acceptam binele si frumosul, sa nu ne aratam sentimentele sau trairile si, in general, sa avem foarte mult tupeu, fara de care nu poti razbi.
Un an in care mi-ar fi placut sa calatoresc in doua tari diferite, ambele mediteraneene, ambele ramase ca proiect pentru anul ce vine.
Un an in care am cunoscut oameni speciali de la care am invatat multe si carora le multumesc pentru asta.
Un an in care am inteles ca e bine sa imi apreciez calitatile pe care le credeam simple nebunii si ca e bine sa imi urmez „drumul” ales in 2011.
Un an in care am ales viata simpla, dintr-un orasel de la malul marii si ma bucur pentru  ca s-a intamplat astfel.
Un an care se va termina in cateva ore….
Pe cel care va veni, mi-l doresc linistit, prosper, plin de bucurie si veselie, de bunatate, de creativitate si intelepciune, exact asa cum vi-l doresc tuturor!

La Multi Ani!

sac 2014

Din an in an…

Lasă un comentariu

M-am trezit, in aceasta dimineata, cu un colind pe care il ascultam in copilarie cantat de bunica mea, careia toti nepotii i-am spus ma’amaia. De ce? N-as putea sa va spun nici dupa 38 de ani.
Am crezut, initial, ca e un soi de romanta, pe care o cantau la petreceri matusa si unchiul meu si, abia multi ani mai tarziu, am aflat ca e un colind frumos,… foarte frumos!
Mi-au fost si imi sunt foarte dragi cuvintele transmise de Ciprian Porumbescu, pentru ca el este autorul acestui cantec de Craciun.
Ii multumesc ma’amaiei pentru ca mi-a bucurat auzul cu el, matusii mele care a continuat sa il cante, iar voua, dragilor, va doresc sa aveti un Craciun Fericit, sa va bucurati de toate momentele lui si sa ne intalnim cu bine la anul, cand va voi povesti  cum e viata simpla… langa mare.
Va imbratisez cu drag! 🙂

Florile Eforiei

2 comentarii

Aici, in oraselul in care traiesc acum, florile dau un spectacol in fiecare zi si in functie de anotimp.
Culori, forme si arome, toate, mi-au atras atentia si mi-au bucurat ochii si inima. 🙂

Older Entries