M-am eliberat!

Sunt copil unic, si desi unii ar spune ca am fost rasfatata- doar prin prisma acestei situatii, mama nu m-a tinut prea tare in puf. Mi-a daruit o educatie riguroasa si severa – adica, m-a si apaludat ( destul de tarziu), dar mi-a si aratat cum si, mai ales, ce se intampla pe lumea asta. Atunci, imi parea tratamentul mult prea dur s, uneori, imi era extrem de greu sa depasesc momentele. Acum, ii multumesc mult, foarte mult pentru ca omul care am devenit, sigur si datorita dorintei mele de acumulare, nu e ignorant, rautacios, invidios, egoist sau… nesimtit.

Printre multele lectii pe care am vrut sa le invat de-a lungul “calatoriei” a fost si aceea ca nu ma poate iubi toata lumea, asa cum nici eu nu pot iubi toti oamenii de pe pamantul acesta.

Zilele astea, am fost martora unui razboi desfasurat fara voia mea si fara ca eu sa-l fi provocat. M-am trezit implicata intr-o situatie incare nici in ruptul capului nu mi-ar fi trecut sa o provoc. Sunt mai degraba un om pasnic, care nu provoaca, dar nici nu sta deoparte atunci cand este atacat. Asadar, m-am hotarat  sa ignor, in prima faza. Ulterior, cand situatia a devenit iritanta, am reactionat, amuzandu-ma. Nu m-am intrebat nici de ce, nici cum si nici ce-o fi avand cu mine.

Nu aceeasi atitudine am avut-o, atunci cand mi s-au adus acuze si injurii. La inceput, n-am vrut reactionez, dar urletele si cuvintele aruncate la nimereala, venite dintr-o frustrare adanca si un egoism ce schimonoseste suflete si fete, m-au determinat sa reactionez verbal si sa ma intreb de ce? Nu facusem nimic, nici in acest caz. Si totusi…

M-am oprit in momentul in care persoana din fata mea urla si imi spunea cuvinte pe care nu i le-am spus vreodata. Atunci, am realizat ca problema e la ea, nu la mine.

Ca eu am nevoie de liniste si nu vreau sa traiesc consimtind la un trai plin de ura si resentimente. Desi tremurand, m-am oprit.

Am iesit si m-am eliberat. A trebuit sa traiesc si experienta asta.

Publicitate

Free will

Imi doresc ca orice om obsinuit sa imi cunosc drumul sau ca drumul pe care sunt sa gasesc numai intamplari frumoase si bune. Tot ca un om obisnuit, stiu ca e imposibil ca totul sa fie fara nor. Viata e asa si noi, facem parte din ea.
Nu putem avea „o calatorie” pe un norisor alb, desi toti ne dorim. Ceva, insa, avem – libertatea de a alege.
Deoarece simturile noastre nu sunt treze, ca niste antene, pentru ca suntem preocupati cu altele sau cu traitul.
In momentul in care sesizam disconfortul situatiei, simturile se ascut si apar semnele de intrebare. Si poate reactiile nu sunt imediate, dar la momentul potrivit, intervine liberul arbitru. Poate am mai spus-o, dar sta in puterea noastra sa alegem ceea ce vrem sa avem sau nu langa noi.

Clipe furate

Am plecat 5 zile din Bucuresti. Am fugit la mare. Graul, despre care vorbeam in postarea anterioara, nu mai era verde. Se copsese. Ceea ce mi-a reamintit, inca o data, ca totul se intampla intr-un anume ritm si doar atunci cand e momentul.
Am muncit, am furat raze de soare, am prins stropi de ploaie pe haine si in palma, m-am bucurat impreuna cu oameni dragi.
De cand ma stiu, iubesc marea. O iubesc intr-asa o masura incat, in copilarie, ii „invidiam” pe locuitorii Constantei pentru toate zilele insorite petrecute langa ea, langa apa cea mare si sarata. Mai tarziu, am aflat ca nu sunt atat de incantati de tot ceea ce eu consideram extraordinar. „Si ce daca… mi-am spus. Pentru mine va ramane la fel!” Si asa a fost si asa si este.:)
Acum, nu mai invidez pe nimeni. E un sentiment pe care nu il cunosc si nici nu ma intereseaza. Acum, ma bucur de fiecare clipa traita la mare, chiar daca au fost doar clipe furate.

foto