Prima pagină

90 de zile

2 comentarii

In urma cu ceva ani, vreo patru, am ajuns la o greutate de care nu prea am putut sa scap – 75,6 kg la o inaltime de 1.73 m. Am incercat in vara lui 2012 ceva, dar n-am putut tine pasul cu ceva-ul din mintea mea care voia sa traiasca in acel mod.
Ceva-ul acesta  i-a dat  corpului meu  o stare in care sa isi manifeste durerea in voie. Motivul? Unul extrem de intemeiat despre care nu voi vorbi acum, pentru ca necesita o postare speciala.
Am ramas in aceasta lancezeala pana cand, acasa, la Iasi, fiind am realizat ca nu mai pot trai inconjurata de niste “colaci” in jurul mijlocului. Era suficient si chiar mai mult decat atat.
Pentru ca stiam ca nu sunt capabila sa urmez o dieta privativa, am inceput sa caut informatii despre dietele “existente pe piata”. 🙂
Cea mai potrivita mi s-a parut dieta Rina, dieta disociata pentru 90 de zile.
Odata hotararea luata, pe 19 ianuarie am inceput sa mananc conform recomandarilor acestei diete.
Duminica, 19 aprilie,  s-au implinit cele 90 zile si cantarul s-a oprit in dreptul  a 65 kg.  Am pierdut 10,6 kg in trei luni, desi mi-as fi dorit sa fie 13, dar sunt bucuroasa pentru ca rezultatul se vede si, mai ales, se simte.  Acum, corpul meu e multumit. 🙂
N-a fost nici usor, dar nici exagerat de greu. Au fost zile in care nu am respectat recomandarile 100%, au fost si zile in care mi-a fost foame.
Eu voi prelungi cu doua saptamani dieta, deoarece de Pasti am incercat sa ma bucur, cu masura, de ceea ce am gatit.
De ce va povestesc toate astea?
Nu ca sa ma laud, ci doar pentru a-i ajuta pe cei care isi spun ca nu vor putea face vreodata pasul acesta sau pentru cei care sunt indecisi in a alege o dieta sau alta.
Ii rog sa aiba incredere si multa, multa rabdare. E foarte multa nevoie de ambele.
Pentru conformitate – inainte si acum. 🙂
inainteacum

Am vrut sa fiu perfecta

Lasă un comentariu

Nu stiu de unde mi s-a tras – daca a fost vorba de educatia primita, destul de austera, sau structura mea interioara a determinat  lupta permanenta de a atinge perfectiunea in …. toate.
La scoala, imi doream sa am cele mai bune note si sam vrut sa fiu perfectaa fiu premianta, dar n-am fost decat pana in clasa a-IV-a.
La fel era si in ceea ce priveste imaginea mea de fetita – imi doream cele mai frumoase si mai colorate rochite si cele mai frumoase papusi si jucarii, pentru a nu ma intrece nimeni alta.
Mai tarziu, dorinta mea de a fi cea mai buna la invatatura nu a mai putut fi atinsa din cauza matematicii, stiinta care se indeparta din ce in ce mai mult de mine, culminand cu ratarea examenului de “treapta”dat la un liceu ce nu a fost vreodata pe placul meu.
Dar nici chiar esecul acesta nu m-a linistit in ceea ce priveste lupta pentru a atinge  perfectiunea. “Lumea” veghea si eu ma raportam la ea…
Au urmat ani si intamplari ce m-au facut sa ma simt mica, saraca, neinteresanta, lipsita de vreo calitate pe care o consideram extraordinara la vreo colega, amica sau prietena si, bineinteles, suferinta aferenta.
La 33 ani de ani m-am oprit. Lupta permanenta ma obosise de multa vreme si nu realizam. Nu voiam decat sa dorm.
“Lumea” ar spune ca am renuntat la ambitie, la ambitia de a ajunge undeva, cineva.
Poate. Poate ca ei isi doresc sa fie cineva si le doresc din toata inima sa aiba cel mai mare succes. Eu imi doresc sa fiu doar eu, un om normal care duce o viata normala.
Dar nici asta nu a fost de ajuns. A trebuit sa realizez ca alegerea de a renunta la lupta nu inseamna si traitul in acest fel.
A trebuit sa mai inghit niste noduri de plans si “arderi” ale inimii, pentru ca sa inteleg de ce un om care se considera liber si deschis,  iti poate pretinde sa fii asa cum vrea el, din egoism si trufie, altfel nu te mai frecventeaza… Dar, ceva m-a ajutat, ca de fiecare data, cand am fost atenta la viata.
Lectia despre perfectiune am invatat-o, chiar daca, pe langa ea, am invatat-o si pe cea a umilintei.

Revenirea la …. boemie

Lasă un comentariu

cer boem de varaCei mai multi oameni spun despre acest stil de viata ca e unul boem. Habar n-am daca e asa, dar stiu ca mie imi place si ma face sa ma simt bine. Mai mult,  imi da posibilitatea sa ma manifest..
In dimineata astta, mi-a venit un chef nebun sa gatesc, insa sa gatesc ceva mai putin traditional. M-am gandit ca e o idee perfecta sa fac salata Lolei.

Dar cum sa fac asta, cand nu am decat  niste ciuperci si un singur ardei? As putea sa dau o fuga pana in centru, la asa-zisa piata din Eforie ( mai tot timpul goala), dar n-am bicicleta.
Hmmm…. si ce daca? O plimbare pe jos, o sa ma invioreze, chiar daca e posibil sa ma oboseasca si tot programul pe care mi l-am propus  sa fie dat peste cap.
De aceea, am pus repede pe mine  rochia albastra de in, mi-am luat sacosele din panza si am plecat.
Am luat cativa dovlecei, o vanata, trei ardei, niste ceapa si verdeata. O paine neagra ai cateva fructe.
La intoarcere, am admirat  pentru a nu stiu cata oara casa de pe coltul strazii, careia nu i-as fi acoperit niciodata gardul semet din fier forjat cu policarbonat si m-am lasat inconjurata de parfumul ultimilor tei in floare. Si am zambit mereu…floarea din gradina
Gandindu-ma bine, am realizat ca mi-au lipsit toate aceste momente, toate aceste actiuni si boemia  pe care ma bucur sa o retraiesc, chiar si la doi ani distanta de la renuntare.
E foarte posibil sa fi facut pace cu mine insami si sa fi inteles, inca o data, ca pot face asta, asa cum cum spune si madame Hay. 🙂
Sa avem o zi pe sufletul nostru! 🙂

Gandul de azi

2 comentarii

florile si marea   „Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.
    Obstacolul cel mai mare? Frica.
    Lucrul cel mai uşor? Greşala.
    Greşala cea mai mare? Renunţarea.
    Rădăcina cea mai rea? Egoismul.
    Distracţia cea mai bună? Munca.
Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.
Profesioniştii cei mai buni? Copiii.
Nevoia dintâi? Comunicarea.
Fericirea cea mai mare? Să fii util.
Misterul cel mai profund? Moartea.
Defectul cel mai mare? Întristarea.
Sentimentul cel mai urât? Ura.
Cadoul cel mai frumos? Iertarea.
Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.
Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.
Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.
Medicamentul cel mai bun? Optimismul.
Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.
Puterea cea mai mare? Credinţa.
Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.”
( Maica Tereza)

De neuitat!

Lasă un comentariu

Un drum care s-a inchis ramane astfel, in ciuda intoarcerii repetate pentru a-i verifica starea si a porni, din nou, pe el. 🙂drum inchis

38

2 comentarii

38 au fost impliniti cu gust de vanilie si piersica , cu forma de trandafir, cu „Memoriile” Reginei Maria, cu multe ganduri bune, frumoase, calde. Imbratisari, zambete, aer sarat de mare si un soare de mai extrem de placut.
Multumesc!…:)

11 mai 2013

Nou inceput… langa mare

8 comentarii

De cateva zile, sunt intr-un loc in care imi doream sa raman la fiecare plecare in verile copilariei mele.
Nu a fost soare decat in doua zile, dar linistea si pacea locurilor m-a ajutat sa ma odihnesc si sa ma bucur, in ciuda vantului, de apa, de scoici si de cer.

Acum doi ani cand am ales locatia, m-am gandit ca e aproape de mare – chiar daca sunt doi km pana la ea – si pentru ca imi amintea de tara mica, dar plina de culoare, cu tarm la Atlantic. Mi-am dorit ca acesta sa fie refugiul perfect la sfarsit de saptamana sau locul unde sa ne petrecem o vacanta scurta.

Intamplarile, insa, pot fi surprinzatoare si un astfel de loc poate deveni „acasa” , cand te astepti mai putin. Situatia aceasta se intrezarea inca din septembrie, anul trecut, dar nu prea am vrut sa ii dau atentie si nu pentru ca imi doream sa nu plec vreodata din capitala. Nicidecum.

De ceva vreme, marele oras incepuse  sa ma oboseasca si nu mai puteam ignora comportamentul unor oameni care traiesc in el.  Iar in astfel de momente, imi pun intrebarea – plec sau raman? Pentru cat timp? Asta, mi-e greu sa spun.
Si mai era ceva… Pentru mine, locuitul langa mare presupunea, neaparat,  alta tara.
Asadar, am strans totul in genti, cutii si saci si, chiar daca in trei ani am schimbat casa de tot atatea ori, am incarcat masina si am tinut drumul spre sud.

Nu stiu cum va fi viata aici, dar nici nu ma astept  ca paradisul sa coboare langa casuta mea. Sau… cine stie? 🙂

nou inceput langa mare

 

Un vis implinit

Un comentariu

jurnal sebastian

” Duminica, 10 august 1941
Comme les jours sont lents : comme la vie est lente!

Uneori, nu stiu de ce, simti deocamdata, mai ascutit decat inainte, inutilitatea vietii asteia, stramtoarea ei, groaznica ei mediocritate, descompunerea continua, ca o lunga moarte inceata. De ce? Pentru cine? Pentru ce?  Pana cand? Dormi, mananci, dormi, mananci, dormi, mananci. Citesti ziarul de dimineata, citesti ziarul de seara. Si inca o data ziarul de dimineata, si inca o data ziarul de seara. Totul se pierde intr-un gust de cenuse, fara amintiri, fara adevarate, adanci sperante. Cred ca era saptamana trecuta, sambata sau duminica, in momentele acelea in care socoteam totul pierdut, cand, nu stiu de ce, am ridicat pe strada privirea in sus spre cer. Mi-au dat lacrimi. Era un cer albastru, curat, cu nori albi, plutitori, fara greutate: un cer meridional parca. Putea sa nu fie de aici.Putea sa fie la Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar fi putut ca lasand capul in jos in jurul meu acesti Bucuresti din august 1941, ci un oras liber, in care sa pot trece liber, necunoscut, viu….”

Multumesc!

foto

O luna si jumatate

7 comentarii

In copilarie , fiecare vacanta de vara venea cu pespectiva petrecerii concediului la mare. Concediul la munte era unul fortat pentru ca, suferind de astm bronsic, mergeam la tratament la Govora. Acolo, 10-12 zile pe an eram obligata la un program dur de proceduri – aerosoli, pulverizatii si ultraviolete.

Asadar, pana in 15 iunie, asteptam cu sufletul la gura ca mama sa ma anunte unde si, mai ales, cand urma sa plecam la mare, adevaratul motiv de bucurie al vacantei. Din momentul acela pana in ziua plecarii, mintea mea de copil indragostit iremediabil de mare, tesea imagini cu locul unde aveam sa ma bucur de tot ceea ce avea sa imi ofere aceasta, pentru totdeauna, prietena.:)

Anul acesta, mi-am propus sa o vizitez pentru o vara, insa, vizita nu a putut incepe decat in august, cu prelungire in septembrie.

Intalnirea a fost ca de fiecare data, plina de fericire – in fiecare zi, ne dadeam, macar, „binete”, daca nu zaboveam privindu-ne si bucurandu-ne de fiecare clipa petrecuta impreuna.

In zilele in care soarele dogorea, ramaneam acasa si lucram. Iar, in ziua in care a fost mai rece, am fost in locatia pescarilor din apropiere si am privit pescarusii care stateau nestingheriti pe plasele intinse la uscat.

Serile le-am petrecut alaturi de prieteni sau citind, in cantecul greierilor pe care l-am ascultat cu mare drag, pentru ca in Oras nu prea ma pot bucura de el.

Au fost si seri in care luna rotunda ca un mare glob, mi-a reamintit de muzicile adolescentei ascultate la Radio Vacanta , cu ochii mari si curiosi, cu obrajii in palme si zambete simple. Sau seri cu iubire gasita ca din intamplare in privirea omului meu.

Peste toate astea, a plutit un discret si permanent  parfum de regina-noptii.

Acum, „vara indiana” e peste tot. Plajele sunt aproape goale, parfumul cremelor de plaja combinat cu mirosul marii a disparut si nu se aude decat muzica valurilor si pescarusii zboara, parca, mai aproape…

Pentru toate acestea si nu numai, iti multumesc, prietena iubita!

Această prezentare necesită JavaScript.

Fluturi pe apa….

Lasă un comentariu

 

foto

Older Entries