Anul iertarii

Se intampla in primavara unui an destul de apropiat si pe langa bucuria pe care a adus-o,  avea sa fie si o mare durere.
Nimeni si nimic, nu m-a impiedicat sa visez si sa sper, in ciuda faptului ca anii treceau si fiecare simptom cunoscut ma facea sa simt mai abitir fluturii in stomac.

A venit intr-un  sfarsit de aprilie cu soare bun si copaci infloriti, desi nimeni n-o mai astepta. Vizita la medic confirma ceea ce simteam, dar  refuzam sa cred – un copil sanatos  de o luna si jumatate care avea nevoie de toata atentia  mea si a tatalui. ( el insusi bulversat si fericit, in acelasi timp) crestea incet in pantecul meu.
Am urmat cuminte toata lista de analize si examene pe care medicul meu ( tanar si foarte dedicat) mi le-a prescris si recomandat traind bucuria aceasta in fiecare clipa sau fiecare clipa pana la capat.
Sarcina a decurs normal, pana intr-o zi cand parca toata nebunia lumii  coborase pe pamant si trebuia sa isi faca de cap cu mine. M-am trezit tarata intr-un conflict pe care nu mi l-am dorit vreodata si din care cea mai afectata nu am fost eu, in ciuda faptului ca am trait un soc cumplit, din care nu mi-am putut reveni decat peste cateva ore. Trei ore de contractii  aveau sa fie personajele principale ale dupa-amiezei aceleia si ale urmatoarelor saptamani, pe care eu ( viteaza cum am fost mereu)  am crezut ca le pot trece nedand importanta nimanui si, mai ales, durerilor care ma avertizau, la orice miscare, ca acolo, langa bebita, ceva nu e in regula.
Continuam sa imi rearanjez viata, pe care zdruncinatura vartejului mi-o daduse peste cap, desi incepuse sa imi fie destul de dificil sa ma misc la fel de repede precum o faceam inainte, dar urmam tratamentul prescris si pasii necesari verificarii sarcinii. Cu doua exceptii totul era bine – colecistul meu “puturos” mi-a impus un regim alimentar si testul pentru depistarea sindromului Down. Cea din urma situatie m-a stresat mai mult decat era cazul, de aceea am repetat procedura si finalul a fost unul satisfacator, mai ales pentru ca am refuzat categoric amniocenteza.
Zilele treceau insotite de o durere pe care nu ma gandeam sa o consider periculoasa, pana in ultima noapte a lunii iulie, cand la 1 fara un sfert raul puternic a simtit ca e momentul sa iasa la suprafata si am fost nevoita sa merg la urgenta, la spital, unde am si ramas, speram eu, pentru cateva zile, maxim o saptamana.
In realitate, situatia era grava, atat de grava incat nici medicii nu i-au gasit explicatia in primele doua zile. Abia miercuri ( pentru ca eu am ajuns in spital duminica noapte), ecograful a vazut ce se intampla  – un hematom urcat in partea superioara dreapta a placentei cauzase tot raul. Din acel moment am dus o lupta nedreapta, cumva, cu stresul, cu niste contractii care pareau ca nu vor sa se linisteasca, cu starea imposibila pe care mi-a dat-o spitalul,  cu durerile de maini lasate de branule, cu durerile de muschi provocate de cele 3 injectii pe care le faceam zilnic, cu batul metalic de care aveam atarnat saculetul cu  infuzia ce mi se administra in orice moment, cu starile de dinainte de nastere ale colegelor de salon si cu mine care, atunci, nu intelegeam ca e necesar sa ma linistesc pentru ca nu voi putea duce sarcina la termen.
Am sa va spun ca eram ca o nebuna, ca traiam momente de groaza si ziua si noaptea. Ma trezeam in mijlocul noptii piscata de tantari, pentru ca unele colege nu suportau aerul conditionat. Nu aveam voie sa stau decat culcata, astfel incat am luat mult in greutate si mergeam din ce in ce mai greu, de aceea priveam cerul din patul pe care il gasisem liber la sectia de profil a Spitalului Elias si plopii ale caror frunze incepeau sa isi piarda incet-incet din stralucirea verde. Erau singurele mele bucurii, pentru ca nu aveam stare sa citesc ( desi am incercat) sau sa fac altceva, care m-ar fi relaxat.
Doua nopti am fost singura in salon si m-am simtit cumva mai linistita. Dupa acele nopti situatia a inceput sa se precipite – intr-o seara am pierdut foarte mult sange si pentru ca nu reuseam sa il opresc, am plans in hohote.. Linistea, insa, a venit de la miscarile baietelului pe care il purtam in pantec.
La morfologia fetala a trimestrului II de sarcina, medicul care m-a consultat ( unul dintre cei care ma vedeau si imi zambeau dimineata, in salonul din spital) mi-a spus ca lichidul amniotic este in cantitate cam mica. Nu m-a speriat, doar mi-a comunicat si m-a rugat sa beau mai multa apa, sa il pot reface. Dupa aceasta zi, am ajuns la 5 litri de apa pe zi (!!!!!)
Bebe-baietel, cum ii spuneam, se misca destul de vioi ceea ce imi dadea sperante. Multe.
Dar, eu voiam acasa la mine, in patul meu, in linistea mea. Acesta a fost motivul pentru care mi-am rugat  medicul  sa imi dea permisiunea sa merg acasa cu branula in mana, cu sacul cu lichidul ce imi invada venele si corpul in fiecare zi. Raspunsul a fost pozitiv, dar conditionat de doua promisiuni – sa stau doar in pat si la orice semn rau, sa vin imediat la spital. Mi-am dat cuvantul.
Simteam ca plutesc de atata bucurie. Stiam ca in mediul meu toata aceasta situatie avea sa fie mult mai usor de suportat si de dus. A doua zi plecam acasa….
Am plecat, dar nu a doua zi, ci urmatoarea. Golita.
Cu o zi inainte, dupa pranz, bebe-baietel a incetat sa mai traiasca. Lichidul amniotic de care avea atata nevoie nu s-a mai refacut vreodata, iar durerea traita si simtita de mine pana in coloana in care s-a facut anestezia epidurala, nu are termen de comparatie cu durerea pe care am simtit-o dupa .
Azi, se implinesc patru ani de la acea zi. Am simtit ca de azi nu voi lasa deoparte doliul si nu il voi mai  sa imi cuprinda inima si corpul, pentru ca anul acesta este anul iertarii mele. Nu ma mai consider vinovata pentru ca nu am facut tot ceea ce ar fi trebuit pentru el, pentru copilul meu nenascut. Ba chiar am reusit sa ii iert si sa ii privesc in ochi pe toti cei pe care i-am considerat vinovati, atunci si mult timp dupa aceea. Nu le-am scris scrisori sau mesaje, doar m-am purtat normal si i-am privit in ochi. Pe unii, i-am si imbratisat. Minunat sentimentul eliberarii de….toate.
Minunea vietii nu mi s-a mai intamplat, dar asta nu inseamna ca o resping ( chiar daca am trait ceva timp cu teama de a pierde o noua sarcina) si ma bucur din toata inima mea pentru toate femeile care nu renunta sa aiba un copil, chiar si dupa asa o experienta. Le si sustin, cum si cat pot.
Asadar, nu renuntati! Miscarile unui copil in pantecul vostru, dragilor viitoare mame,  sunt adevarate miracole. Merita traite oricand, cu multa, foarte multa bucurie!

foto

40

Au trecut ceva… O viata de om ar spune unii, iar eu nu contenesc sa ma bucur de fiecare clipa  pe care mi-o aduce coana Viata in cale.
Sigur, nu toate momentele au fost sau  sunt minunate, dar pentru ca imi creaza existenta le multumesc.
Daca sunt fericita? De cele mai multe ori si mi-e bine asa.
Cum spuneam si cu alta ocazie, am trecut de perioada perfectionismului, nu-mi mai doresc cariera in cine stie ce companie ( ceea ce nu inseamna ca a-ti dori asta e o greseala), singura mea dorinta de aproape cinci ani  e sa bucur si sper ca se intampla asta prin fiecare lucru pe care il fac.
Am doar cateva regrete, iar pe unul dintre ele sper sa il mai diminuez.
Planuri? Nu imi mai fac de mult. Doar “arunc” in lume ganduri si vise pe care mi le doresc indeplinite, dar stiu ca tot ceea ce e mai bine si mai bun pentru mine se intampla.
Despre oamenii din viata mea ce sa spun? Le multumesc pentru ca sunt. Le multumesc  si celor care au ales sa renunte in a ne mai frecventa, pentru ca m-au ajutat sa invat ceea ce aveam de inteles in timpul petrecut impreuna.
Ceva, insa, mi-a mai ramas de inteles – cand au trecut acesti ani? Ieri invatam sa fac bastonase, ma chinuiam teribil cu matematica in gimnaziu sau ma intorceam pe jos de la liceu, impreuna cu prietena mea Giana… 🙂
Sper sa dezleg aceasta enigma curand, astfel incat sa va povestesc si voua. 🙂

foto

90 de zile

In urma cu ceva ani, vreo patru, am ajuns la o greutate de care nu prea am putut sa scap – 75,6 kg la o inaltime de 1.73 m. Am incercat in vara lui 2012 ceva, dar n-am putut tine pasul cu ceva-ul din mintea mea care voia sa traiasca in acel mod.
Ceva-ul acesta  i-a dat  corpului meu  o stare in care sa isi manifeste durerea in voie. Motivul? Unul extrem de intemeiat despre care nu voi vorbi acum, pentru ca necesita o postare speciala.
Am ramas in aceasta lancezeala pana cand, acasa, la Iasi, fiind am realizat ca nu mai pot trai inconjurata de niste “colaci” in jurul mijlocului. Era suficient si chiar mai mult decat atat.
Pentru ca stiam ca nu sunt capabila sa urmez o dieta privativa, am inceput sa caut informatii despre dietele “existente pe piata”. 🙂
Cea mai potrivita mi s-a parut dieta Rina, dieta disociata pentru 90 de zile.
Odata hotararea luata, pe 19 ianuarie am inceput sa mananc conform recomandarilor acestei diete.
Duminica, 19 aprilie,  s-au implinit cele 90 zile si cantarul s-a oprit in dreptul  a 65 kg.  Am pierdut 10,6 kg in trei luni, desi mi-as fi dorit sa fie 13, dar sunt bucuroasa pentru ca rezultatul se vede si, mai ales, se simte.  Acum, corpul meu e multumit. 🙂
N-a fost nici usor, dar nici exagerat de greu. Au fost zile in care nu am respectat recomandarile 100%, au fost si zile in care mi-a fost foame.
Eu voi prelungi cu doua saptamani dieta, deoarece de Pasti am incercat sa ma bucur, cu masura, de ceea ce am gatit.
De ce va povestesc toate astea?
Nu ca sa ma laud, ci doar pentru a-i ajuta pe cei care isi spun ca nu vor putea face vreodata pasul acesta sau pentru cei care sunt indecisi in a alege o dieta sau alta.
Ii rog sa aiba incredere si multa, multa rabdare. E foarte multa nevoie de ambele.
Pentru conformitate – inainte si acum. 🙂

Am vrut sa fiu perfecta

Nu stiu de unde mi s-a tras – daca a fost vorba de educatia primita, destul de austera, sau structura mea interioara a determinat  lupta permanenta de a atinge perfectiunea in …. toate.
La scoala, imi doream sa am cele mai bune note si sa fiu premianta, dar n-am fost decat pana in clasa a-IV-a.
La fel era si in ceea ce priveste imaginea mea de fetita – imi doream cele mai frumoase si mai colorate rochite si cele mai frumoase papusi si jucarii, pentru a nu ma intrece nimeni alta.
Mai tarziu, dorinta mea de a fi cea mai buna la invatatura nu a mai putut fi atinsa din cauza matematicii, stiinta care se indeparta din ce in ce mai mult de mine, culminand cu ratarea examenului de “treapta”dat la un liceu ce nu a fost vreodata pe placul meu.
Dar nici chiar esecul acesta nu m-a linistit in ceea ce priveste lupta pentru a atinge  perfectiunea. “Lumea” veghea si eu ma raportam la ea…
Au urmat ani si intamplari ce m-au facut sa ma simt mica, saraca, neinteresanta, lipsita de vreo calitate pe care o consideram extraordinara la vreo colega, amica sau prietena si, bineinteles, suferinta aferenta.
La 33 ani de ani m-am oprit. Lupta permanenta ma obosise de multa vreme si nu realizam. Nu voiam decat sa dorm.
“Lumea” ar spune ca am renuntat la ambitie, la ambitia de a ajunge undeva, cineva.
Poate. Poate ca ei isi doresc sa fie cineva si le doresc din toata inima sa aiba cel mai mare succes. Eu imi doresc sa fiu doar eu, un om normal care duce o viata normala.
Dar nici asta nu a fost de ajuns. A trebuit sa realizez ca alegerea de a renunta la lupta nu inseamna si traitul in acest fel.
A trebuit sa mai inghit niste noduri de plans si “arderi” ale inimii, pentru ca sa inteleg de ce un om care se considera liber si deschis,  iti poate pretinde sa fii asa cum vrea el, din egoism si trufie, altfel nu te mai frecventeaza… Dar, ceva m-a ajutat, ca de fiecare data, cand am fost atenta la viata.
Lectia despre perfectiune am invatat-o, chiar daca, pe langa ea, am invatat-o si pe cea a umilintei.

Revenirea la …. boemie

Cei mai multi oameni spun despre acest stil de viata ca e unul boem. Habar n-am daca e asa, dar stiu ca mie imi place si ma face sa ma simt bine. Mai mult,  imi da posibilitatea sa ma manifest..
In dimineata astta, mi-a venit un chef nebun sa gatesc, insa sa gatesc ceva mai putin traditional. M-am gandit ca e o idee perfecta sa fac salata Lolei.

Dar cum sa fac asta, cand nu am decat  niste ciuperci si un singur ardei? As putea sa dau o fuga pana in centru, la asa-zisa piata din Eforie ( mai tot timpul goala), dar n-am bicicleta.
Hmmm…. si ce daca? O plimbare pe jos, o sa ma invioreze, chiar daca e posibil sa ma oboseasca si tot programul pe care mi l-am propus  sa fie dat peste cap.
De aceea, am pus repede pe mine  rochia albastra de in, mi-am luat sacosele din panza si am plecat.
Am luat cativa dovlecei, o vanata, trei ardei, niste ceapa si verdeata. O paine neagra ai cateva fructe.
La intoarcere, am admirat  pentru a nu stiu cata oara casa de pe coltul strazii, careia nu i-as fi acoperit niciodata gardul semet din fier forjat cu policarbonat si m-am lasat inconjurata de parfumul ultimilor tei in floare. Si am zambit mereu…
Gandindu-ma bine, am realizat ca mi-au lipsit toate aceste momente, toate aceste actiuni si boemia  pe care ma bucur sa o retraiesc, chiar si la doi ani distanta de la renuntare.
E foarte posibil sa fi facut pace cu mine insami si sa fi inteles, inca o data, ca pot face asta, asa cum cum spune si madame Hay. 🙂
Sa avem o zi pe sufletul nostru! 🙂

Un An Nou

Asadar, 31 decembrie 2013.
Sfarsitul unui an complex, plin si de bune si de mai putin bune.
Un an in care mi-ar fi placut sa scriu mai des, dar din lipsa de timp sau de stare nu am facut-o.
Un an in care mi-ar fi placut sa traiesc mai putine dezamagiri din partea unor oameni de la care nu ma asteptam. Stiu, stiu e bine sa nu idealizezi nimic, nimic. Asa ne-a aratat societatea in care traim – sa fim rai, radicali, sa nu iertam nimic, sa nu acceptam binele si frumosul, sa nu ne aratam sentimentele sau trairile si, in general, sa avem foarte mult tupeu, fara de care nu poti razbi.
Un an in care mi-ar fi placut sa calatoresc in doua tari diferite, ambele mediteraneene, ambele ramase ca proiect pentru anul ce vine.
Un an in care am cunoscut oameni speciali de la care am invatat multe si carora le multumesc pentru asta.
Un an in care am inteles ca e bine sa imi apreciez calitatile pe care le credeam simple nebunii si ca e bine sa imi urmez „drumul” ales in 2011.
Un an in care am ales viata simpla, dintr-un orasel de la malul marii si ma bucur pentru  ca s-a intamplat astfel.
Un an care se va termina in cateva ore….
Pe cel care va veni, mi-l doresc linistit, prosper, plin de bucurie si veselie, de bunatate, de creativitate si intelepciune, exact asa cum vi-l doresc tuturor!

La Multi Ani!

Din an in an…

M-am trezit, in aceasta dimineata, cu un colind pe care il ascultam in copilarie cantat de bunica mea, careia toti nepotii i-am spus ma’amaia. De ce? N-as putea sa va spun nici dupa 38 de ani.
Am crezut, initial, ca e un soi de romanta, pe care o cantau la petreceri matusa si unchiul meu si, abia multi ani mai tarziu, am aflat ca e un colind frumos,… foarte frumos!
Mi-au fost si imi sunt foarte dragi cuvintele transmise de Ciprian Porumbescu, pentru ca el este autorul acestui cantec de Craciun.
Ii multumesc ma’amaiei pentru ca mi-a bucurat auzul cu el, matusii mele care a continuat sa il cante, iar voua, dragilor, va doresc sa aveti un Craciun Fericit, sa va bucurati de toate momentele lui si sa ne intalnim cu bine la anul, cand va voi povesti  cum e viata simpla… langa mare.
Va imbratisez cu drag! 🙂

O viata simpla

Stiu, se poarta pretiozitatea,  complexitatea. Cu toate astea, nu ma pot idetinfica curentului actual. Am devenit un om care iubeste simplitatea si normalitatea, asa cum le inteleg eu a fi

Mi-e din ce in ce mai greu sa fiu extrovertita care „isi da sufletul oricui”. Ma gandesc de doua ori inainte de a povesti cuiva un episod al vietii mele si nu din mister, ci din constientizarea faptului ca si cel din fata mea are propriile probleme si nu are timp sau stare sa ma asculte.

Mai mult, prietenia cu anumiti oameni am reconsiderat-o si nu din rautate, trufie sau egoism, ci din motive firesti, de traire. Nu mai pot ramane in „ceva” ce nu-mi face bine sau nu mi se potriveste. De aceea, prefer sa nu ma chinui pe altii sau pe mine.

Dupa ce am fost incorsetata bine de catre propria minte, am realizat ca libertatea interioara e esentiala pentru ca sufletul meu sa se simta linistit . Nu mai duc si nu ma mai intereseaza sa duc lupte nesfarsite pentru a fi in centrul atentiei, pentru a fi pe placul lui X sau lui Y, pentru un anume tip de discurs care sa creioneze imaginea unei persoane potrivite pentru un cerc sau altul.
Nu ma mai compar cu nimeni, pentru ca nu sunt si nici nu voi fi in competitie cu cineva. Nici macar cu mine! 🙂

Acesta este, poate, si motivul pentru care am ales sa port haine comode, simple, in culori ce plac ochiului meu si nu ma mai raportez la trend-uri.
Incerc, pe cat e posibil sa ii bucur pe cei dragi, sa nu uit sa le spun ” La multi ani!”  cand e ziua lor si sa le daruiesc cate ceva facut de propriile maini, pentru ca in acest fel stiu sa imi arat pretuirea.
Si… poate cel mai important eveniment al vietii mele „simple” este alegerea acestui orasel de la malul marii pentru a trai o vreme sau pentru totdeauna.  Timpul trece diferit aici, iar fiecare zi o traiesc din plin.
Pe inserat, atunci cand se aude cantecul greierilor si aerul se umple de miresme sarate, de regina-noptii, de trandafiri, de flori de camp sau de iarba proaspta taiata, imi intareste convingerea ca alegerea a fost buna pentru mine…. in totalitate.

De neuitat!

Un drum care s-a inchis ramane astfel, in ciuda intoarcerii repetate pentru a-i verifica starea si a porni, din nou, pe el. 🙂

Florile Eforiei

Aici, in oraselul in care traiesc acum, florile dau un spectacol in fiecare zi si in functie de anotimp.
Culori, forme si arome, toate, mi-au atras atentia si mi-au bucurat ochii si inima. 🙂