Acum, cateva zile, am trait iarasi un rau fizic ce m-a tintuit o zi intreaga in pat. In astfel de momente, nu pot citi, nu pot vedea filme, nu ma pot  bucura de lumina si de soarele de afara. Singura „activitate” pe care creierul mi-o permite este sa ma plimb printre ganduri. Si le-am vazut pe toate. De fapt, mi-am reamintit…cum eram si ce era cu un an in urma.
Februarie 2010. Era frig, era urat, era zapada pana la genunchi si o mizerie fara sfarsit, parca, pe strazi. Insa, ceva se dezgheta intr-un ritm propriu si chiar imperceptibil, pe alocuri.
Se intampla ca in romanul pe care il iubesc mult …”Mi-e rusine ca am stat atat timp departe de tot ce se intampla. Parca am trait singura, intr-o odaie cu toti peretii de oglinda, si m-am vazut pe mine, numai pe mine, si iar pe mine, in mii de exemplare.”(Cella Serghi – Panza de paianjen)
Ma trezeam incet-incet dintr-un somn impus de concentrarea pentru „reeducare”. Si era frumos ce vedeam. Vedeam oameni si situatii si flori si locuri. Si, pentru prima data vedeam viata vie, frumoasa, in fata mea, ca un drum drept pana la linia orizontului. Am zambit, atunci. Am zambit si acum, in ciuda durerii puternice pe care corpul meu, pe care am decis sa il ascult, o „emitea”.
Si poate, nu intamplator, atunci cand am deschis ochii, primele imagini au fost ale unor ghiocei nascuti mult prea devreme… Dar pana la urma, cine stie daca e prea devreme?

Viata are ritmul ei si a mea are unul pe care il urmez, ascultand-o cuminte.

Anunțuri