Prima pagină

Experienta

2 comentarii

Am auzit pentru prima data cuvantul „experienta”, prin clasa a – V-a. Atunci, la biologie, prin microscop si cu ajutorul unei foite de ceapa, am vazut pentru prima data o celula.
Stim bine istoria – de la celula porneste totul…
Azi, vreau sa vorbesc despre  o astfel de situatie, traita constient.
La 11 ani, am primit o lectie de la viata, care m-a speriat teribil. N-am inteles-o, pentru ca nimeni nu s-a chinuit sa imi explice ce se intamplase in asa fel incat sa pot intelege. Erau intrebari continue si o frica apasatoare imi pusese stapanire pe suflet. Iar pentru ca eram singura, am gasit o portita de uitare si confort, am preferat sa fug, trecand dincolo de ea, considerand-o inexistenta.
14 ani mai tarziu, am trait o alta intamplare, care m-a marcat definitiv. A fost dureroasa, poate cea mai dureroasa de pana acum. La fel de singura, la fel de intrebatoare si cu aceeasi teama in suflet, am depasit si acel moment.
Ultima din „triunghiul” imaginat de mine, s-a desfasurat si continua sa se desfasoare cel putin 24 de ore de acum inainte.
Nu o pot defini. Stiu doar ca a fost si este.Ceva insa pot spune – am trait-o si o traiesc constient.
Fiecare clipa a fost una „arsa” la maximum.N-am ratat nimic – bucurie sau tristete, fericire sau furie, adoratie sau revolta, revelatie sau frustrare, descoperire sau singuratate. Toate astea m-au ajutat sa vad bine in jur.
Din multitudinea de optiuni nu ramasesera decat cateva neevaluate anterior. Acum, stiu cum sunt si stiu cum se traiesc.
De aceasta data, insa, n-am mai fost singura. Ii pot numi prieteni, dar pentru mine sunt intamplari  fericite ce m-au ajutat la trairea completa a experientei si multumesc vietii pentru ca mi le-a daruit. G, A, R, G, D, C, A, M (ordinea este aleatorie).
Multumesc. Va imbratisez si va iubesc.

(30 Septembrie 2010)

Anunțuri

Culori sepia, parfum dulceag si decadenta

Lasă un comentariu

Am fost iar in parc. Mi-am luat cartea si am plecat sa citesc.
Parcul acesta, l-am descoperit in aprilie. De atunci, cand m-am asezat naucita pe una dintre bancile lui, mi-a dat o stare de bine, de liniste.
De fiecare data, cand sunt in el, agitatia orasului e undeva departe, e „surda”, desi autostrada care duce la Lisabona e in imediata lui apropiere.

Mai mult, azi fiind sambata, autocarele cu turisti au invadat strada din dreapta Cazinoului si ar fi putut transforma locul acesta verde, intr-un furnicar.Deloc. Turistii vin, se fotografiaza, fotografiaza, dupa care isi vad linistiti de explorarea locurilor.
M-am asezat pe banca si am privit in soarele dupa-amiezii, oamenii, palmierii, copiii care alergau fericiti prin iarba grasa. Adica viata.
Desi, in jurul meu, nu se auzea nimic, in interiorul meu „tipa” ceva. Initial, nu stiam ce si trebuie sa recunosc ca m-am cam luptat cu mine. Despre motivul acestei lupte, nu am aflat nimic decat in momentul in care ma pregateam sa plec spre faleza, pentru ca soarele coborase binisor spre apus.
S-a creionat simplu, intr-un decor in culori sepia, din vremuri ceva cam indepartate, pline de parfum dulceag si decadenta.
Si pentru ca totul sa fie si mai clar, cand am ridicat privirea, printre palmieri, Palacio isi contura silueta aristocratica.

( 18 Septembrie 2010 – Estoril, Portugalia)

Prelucrare foto – Alex Csiki (http://alexcsiki.blogspot.com/)