Prima pagină

38

2 comentarii

38 au fost impliniti cu gust de vanilie si piersica , cu forma de trandafir, cu „Memoriile” Reginei Maria, cu multe ganduri bune, frumoase, calde. Imbratisari, zambete, aer sarat de mare si un soare de mai extrem de placut.
Multumesc!…:)

11 mai 2013

Reclame

Calatorie la Iasi

3 comentarii

A venit momentul pentru o noua calatorie. O calatorie pe care o stiam neplacuta pentru ca dureaza 7 ore si este cu un tren urat, inconfortabil. Am luat biletul cu o zi inainte de la agentie si mi-am continuat ziua, fara planuri.

In ziua plecarii, m-am trezit pe la 8 fara ceva. Am baut cafeaua si m-am pregatit de plecare fara graba, trenul pleca la 12.00. Ajunsa in gara, am vrut sa imi cumpar o carte, dar singurul loc de unde a-si fi putut-o face, era inchis. Am cumparat o revista glossy mai mult din inertie si am verificat peronul unde ar fi trebuit sa fie trenul, era plin doar de calatori.

Mi-am asezat si eu bagajele pe un scaun si ma bucuram de soarele ce lumina orasul. A venit trenul si m-am instalat, dar nu pe locul ce-mi fusese atribuit, ci pe unul aflat mai in spatele vagonului, pentru ca era liber. Mi-am deschis computerul si am inceput sa lucrez.

Insa, lumina foarte puternica m-a facut sa trag perdeluta, era soarele reflectat in zapada. Frumos, unic. M-a bucurat si m-am oprit pentru a privi desfasurarea de alb si lumina. Zambeam, gandindu-ma ca primavara  e aproape.

In Iasi, am ajuns seara, pe la 7. Orasul e la fel cum il stiu: strazile sunt aceleasi si oamenii linistiti. Acasa, mama, tata, Kitty.

Orasul nu l-am strabatut prea mult, doar vizite scurte la rude si la o cafenea. Insa m-a bucurat sa vad lipsa de gri din ochii oamenilor. Se intrezarea seninul si nu doar al zilelor de sfarsit de februarie.

Drumul inapoi spre Bucuresti, m-a gasit citind o carte, contempland soarele in apus si culorile pe care le imprastia pe cer.  Nu am simtit deloc nevoia sa deschid computerul. Cele 7 ore au trecut asa cum nu mi-am imaginat vreodata ca se poate, fara sa simt oboseala, plictiseala sau nerabdarea care te determina sa verifici mereu ceasul doar ca sa vezi cat a mai ramas pana la ora stabilita pentru sosire.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Un loc pentru toata lumea

2 comentarii

La prima mea intoarcere  din tara magica ( de care mi-e dor in fiecare zi!), era o dimineata  cu un cer laptos si atmosfera parea gri. Drumul spre casa mi-a parut banal, dar am pus totul pe seama oboselii cauzata de diferenta de fus orar si a calatoriei cu avionul.

Peste cateva zile, insa, ceva in interiorul meu simtea o impotrivire si ma uitam, usor bezmetica, in jur. La o trecere de pietoni, am inteles ce se intampla – multi dintre cei a caror privire se intersecta cu a mea, aveau o cuta intre sprancene, nici un zambet si nici macar o privire senina. M-am intristat si prima intentie a fost sa fug, sa fug cat mai departe de griul din jur si in ziua aceea, spre seara, m-am refugiat in parc, pe o banca. Priveam asfintitul si imi spuneam ca am ales altceva, ca nu vreau sa traiesc intr-o bula de sticla  fara ca cineva sa ma atinga, ci imi doresc sa traiesc viata din plin asa cum este frumoasa si plina de experiente.

La momentul acela, nici nu banuiam cate experiente aveau sa vina si pe care le voi trai cu ardere maxima, pentru ca alesesem sa fiu prezenta. Pe unele, le-am trecut cu usurinta unui fulg, pe altele le-am perceput ca pe niste greutati enorme prinse de picioare sau de maini. Toate, insa, au avut rostul lor.

Identice cu cele care se intampla de vreo doua luni, in care se aleg oamenii, luni in care griul nu mai lasa nici o raza de lumina sa mai patrunda.

Ma consider un om normal si nu am pretentia superioritatii mele, pentru ca stiu ca nu exista nimic si nimeni mai presus de unele sau altele.  Un om care nu stie sa urasca, dar dispretuieste cu toata fiinta minciuna. Un om pentru care ipocrizia in prietenie si in orice e ca o boala de care fuge mancand pamantul. Un om care a inteles ca nu poate fi iubit si placut de toata lumea, de aceea nu ii este frica sa se arate chiar asa cum este cu neputintele si posibilitatile din nastere, mizand prea putin pe imaginea proprie – asta nu din ignoranta, ci pentru ca mastile nu pot acoperi realitatea decat pentru o vreme. Un om pentru care respectul si acceptarea e o conditie  esentiala pentru linistea interioara si  pentru orice tip de relatie.

De aceea, imi doresc ca dezumanizarea pe care o simt ca ne inconjoara acum, sa se dizolve si locul ei sa fie luat de o stare de normalitate. De ce? Pentru ca eu cred cu aceeasi obstinatie ca in aceasta lume, e loc pentru toata lumea.