Prima pagină

In vizita la Cuibul Linistit

2 comentarii

Am acceptat invitatia la calatorie, fara sa ma gandesc prea mult. Stiam ca la capatul drumului ma astepta un loc pe care imi doream sa il revad intr-un alt anotimp decat primavara.

Ziua se anunta destul de torida, dar nimic nu imi altera bucuria revederii gradinii pline cu minuni de pe coasta sud-vestica a marii.

Am ales, de aceasta data, intrarea principala care s-a deschis printr-un platou plin cu flori mici, dar colorate, din loc in loc, intalnind un mic lac plin cu nuferi sau flori de apa. Pe una dintre ele, in semn de bun-venit, sedea un fluture.

Pe o alee, mi-a atras atentia o floarea-soarelui singura, crescuta intr-un strat de portulac de sub un arbore cu o coroana generoasa, din care isi incarca saculetii o albina.

O poarta neagra din lemn si metal era deschisa spre gradina lui Allah, asupra careia nu am zabovit prea mult si asta,  in ciuda faptului ca imi plac cactusii. Ariditatea si caldura nu m-au inspirat. Am trecut  spre aleea chiparosilor , din care as fi privit marea si as fi simtit tihna, daca arhitectii ar fi prevazut o banca. Pentru o clipa, m-am simtit ca intr-o localitate mediteraneeana.

Trecand pe langa Fantana de Argint, am ajuns la Ghereta Santinelei, unde mi-au atras atentia portile deschise larg si perdelele albe iesite in exterior, datorita curentului, dandu-mi sentimentul ca trebuie sa apara cineva in cadrul lor.

 

Am revazut locuri pe care nu le putusem admira, in timpul vizitei trecute. Insa, cel mai extraordinar moment l-am trait atunci cand, uitandu-ma, in dreapta, zonei unde se afla vila “Sageata Albastra”, am vazut o femeie imbracata in alb, cu palarie de paie ce isi citea linistita cartea la umbra cladirii langa care era asezata. Mi-am spus “ parca-i Regina”. Am fotografiat si am mers mai departe zambind.

Flori, piatra, verde, arbori si in zare marea.

Am hotarat sa coboram si sa nu mai vizitam partea din stanga, unde se afla Templul Apei, alegand sa mergem spre castel, trecand pe langa cascada, zona morii de apa si ajungand la tronul Reginei, langa care am vrut sa ma asez. Mi-am lasat curiozitatea sa ma cuprinda si sa inteleaga daca simt la fel in prezenta lui, ca in urma cu 2 ani -diferit, mult diferit. Acum simteam o bucurie insotita de zambet, atunci era curiozitate, insotita de mirare.

La “Cuibul Linistit” nu se auzeau nici valurile marii. Am urcat scarile de piatra si am intrat pentru ca am vrut sa revad piesele de mobilier ce au apartinut Reginei. Mi-au atras atentia ca si la vizita trecuta doua fotolii cu tesatura rosie, numai ca de aceasta data, le-am citit si explicatiile. Dezamagirea a fost mare – fotoliile nu sunt decat niste copii.

Iesind, am renuntat la a vizita si partea de nord a domeniului. Aerul era fierbinte si devenea din ce in ce mai apasatoare, chiar si in zonele cu umbra.

Am plecat din gradinile Reginei pentru a face o plimbare in portul ce nu mai pastreaza nimic din atmosfera celui din vremea in care isi petrecea vara aici.

Reclame

In sud

Un comentariu

Zilele acestea ce au cuprins si o sabatoare crestina au fost diferite fata de cele din aceeasi perioada a anilor trecuti, poate si prin prisma celor petrecute in toamna anului trecut sau poate asa e aceasta parte a calatoriei, cu alegeri de oameni, intamplari, momente… Nu mai incerc sa caut cu incapatanare un rost a ceea ce traiesc, stiu ca el va veni si il voi intelege sau nu.

Insa, aceste momente m–au facut mai tacuta, mai apropiata de pregatirile specifice, mai ales ca duminica am plecat din oras.

Am preparat o pasca atipica cu blat si glazura de cacao, placinta cu verdeturi de sezon si alte mancaruri ce s-au solicitat. Vineri seara nu simtit sa merg la biserica, asa cum s-a intamplat pana acum, iar sambata a fost o zi in care am lasat viata sa ma cuprinda, purtandu-ma cu viteze diferite inspre momentul culminant. Vremea a fost capricioasa si spre seara  o ploaie rapida si rece a spalat orasul.

Cu jumatate de ora inainte de miezul noptii, s-a terminat de copt painea si cu mirosul ei in nari am plecat spre biserica. Bura, iar dupa 10 minute ploua de-a binelea, asa incat mi-am acoperit parul cu salul pe care il aveam la gat. La 12 fix, lumanarile au inceput sa primeasca lumina, iar sub umbrele, candelele pareau mici licurici in noapte.

Picaturile ploaie cadeau pe capacul fierbinte de tabla al candelei, producand  un sunet sfaraitor, care ne-a insotit pana acasa.

A doua zi, am plecat spre sud cu ploaia ca tovaras de drum. Ne-am intalnit cu prietenii la un pahar de coniac si o cafea greceasca, facuta de insusi capitanul unei viitor ocol in jurul lumii, dar nu neaparat pe urmele lui Jules Verne.

Dimineata, incepea o expeditie in Dobrogea, prima data pentru mine. Prima oprire a fost la Capul Dolosman, la picioarele caruia se intind apele fostei mari, Razim.  M-am asezat pe pamantul reavan de la ploaia care cazuse si aici, cu putine ore in urma. sa privesc orizontul, frumoasa cobinatie de albastru, gri, alb sau negru. Soarele era acolo, printre nori, razele lui reusind sa strabata doar pe alocuri, facand apa stralucioare.  Nu auzeam decat vantul, intr-o liniste de sfarsit si inceput de lume.

Urmatorul loc la care am ajuns a fost Enisala, o cetate abandonata de turci, ultimii ei proprietari, pe la 1400. Si acolo vantul, prieten bun cu inaltimile, suiera prin toate ungherele prin care puteai vedea cu usurinta imprejurimile.

Am vrut sa vedem si pescarusii de apa dulce si sa mancam un peste si ne-am oprit la Tulcea, de unde dupa ore am plec spre Muntii Macinului, care ne-au primit bucurosi  si  cu mult soare. Am urcat prin padurea de pini si m-am oprit intr-un luminis, de unde, in stanga, am zarit niste tulpinite ce aveau capetele violet. Am trecut printre copaci si acolo, o intreaga  si numeroasa „familie” de irisi salbatici ascultau vantul si se bucurau de viata. M-am despartit de ei, multumindu-le pentru bucuria pe care mi-au facut-o aratandu-mi-se.

M-am asezat din nou, de data asta pe o piatra si am ascultat vantul, am mirosit viata pinilor si a ierbii, dupa care am plecat mergand cu grija sa nu calc micii carabusi ce erau peste tot. La sfarsitul calatoriei, m-am salutat si cu un inaripat care zbura fericit prin zona.

Da, da! Si eu eram fericita…:)

 

Calatorie la Iasi

3 comentarii

A venit momentul pentru o noua calatorie. O calatorie pe care o stiam neplacuta pentru ca dureaza 7 ore si este cu un tren urat, inconfortabil. Am luat biletul cu o zi inainte de la agentie si mi-am continuat ziua, fara planuri.

In ziua plecarii, m-am trezit pe la 8 fara ceva. Am baut cafeaua si m-am pregatit de plecare fara graba, trenul pleca la 12.00. Ajunsa in gara, am vrut sa imi cumpar o carte, dar singurul loc de unde a-si fi putut-o face, era inchis. Am cumparat o revista glossy mai mult din inertie si am verificat peronul unde ar fi trebuit sa fie trenul, era plin doar de calatori.

Mi-am asezat si eu bagajele pe un scaun si ma bucuram de soarele ce lumina orasul. A venit trenul si m-am instalat, dar nu pe locul ce-mi fusese atribuit, ci pe unul aflat mai in spatele vagonului, pentru ca era liber. Mi-am deschis computerul si am inceput sa lucrez.

Insa, lumina foarte puternica m-a facut sa trag perdeluta, era soarele reflectat in zapada. Frumos, unic. M-a bucurat si m-am oprit pentru a privi desfasurarea de alb si lumina. Zambeam, gandindu-ma ca primavara  e aproape.

In Iasi, am ajuns seara, pe la 7. Orasul e la fel cum il stiu: strazile sunt aceleasi si oamenii linistiti. Acasa, mama, tata, Kitty.

Orasul nu l-am strabatut prea mult, doar vizite scurte la rude si la o cafenea. Insa m-a bucurat sa vad lipsa de gri din ochii oamenilor. Se intrezarea seninul si nu doar al zilelor de sfarsit de februarie.

Drumul inapoi spre Bucuresti, m-a gasit citind o carte, contempland soarele in apus si culorile pe care le imprastia pe cer.  Nu am simtit deloc nevoia sa deschid computerul. Cele 7 ore au trecut asa cum nu mi-am imaginat vreodata ca se poate, fara sa simt oboseala, plictiseala sau nerabdarea care te determina sa verifici mereu ceasul doar ca sa vezi cat a mai ramas pana la ora stabilita pentru sosire.

Această prezentare necesită JavaScript.