De cateva zile, sunt intr-un loc in care imi doream sa raman la fiecare plecare in verile copilariei mele.
Nu a fost soare decat in doua zile, dar linistea si pacea locurilor m-a ajutat sa ma odihnesc si sa ma bucur, in ciuda vantului, de apa, de scoici si de cer.

Acum doi ani cand am ales locatia, m-am gandit ca e aproape de mare – chiar daca sunt doi km pana la ea – si pentru ca imi amintea de tara mica, dar plina de culoare, cu tarm la Atlantic. Mi-am dorit ca acesta sa fie refugiul perfect la sfarsit de saptamana sau locul unde sa ne petrecem o vacanta scurta.

Intamplarile, insa, pot fi surprinzatoare si un astfel de loc poate deveni „acasa” , cand te astepti mai putin. Situatia aceasta se intrezarea inca din septembrie, anul trecut, dar nu prea am vrut sa ii dau atentie si nu pentru ca imi doream sa nu plec vreodata din capitala. Nicidecum.

De ceva vreme, marele oras incepuse  sa ma oboseasca si nu mai puteam ignora comportamentul unor oameni care traiesc in el.  Iar in astfel de momente, imi pun intrebarea – plec sau raman? Pentru cat timp? Asta, mi-e greu sa spun.
Si mai era ceva… Pentru mine, locuitul langa mare presupunea, neaparat,  alta tara.
Asadar, am strans totul in genti, cutii si saci si, chiar daca in trei ani am schimbat casa de tot atatea ori, am incarcat masina si am tinut drumul spre sud.

Nu stiu cum va fi viata aici, dar nici nu ma astept  ca paradisul sa coboare langa casuta mea. Sau… cine stie? 🙂

nou inceput langa mare

 

Publicitate