Prima pagină

Un vis implinit

Un comentariu

jurnal sebastian

” Duminica, 10 august 1941
Comme les jours sont lents : comme la vie est lente!

Uneori, nu stiu de ce, simti deocamdata, mai ascutit decat inainte, inutilitatea vietii asteia, stramtoarea ei, groaznica ei mediocritate, descompunerea continua, ca o lunga moarte inceata. De ce? Pentru cine? Pentru ce?  Pana cand? Dormi, mananci, dormi, mananci, dormi, mananci. Citesti ziarul de dimineata, citesti ziarul de seara. Si inca o data ziarul de dimineata, si inca o data ziarul de seara. Totul se pierde intr-un gust de cenuse, fara amintiri, fara adevarate, adanci sperante. Cred ca era saptamana trecuta, sambata sau duminica, in momentele acelea in care socoteam totul pierdut, cand, nu stiu de ce, am ridicat pe strada privirea in sus spre cer. Mi-au dat lacrimi. Era un cer albastru, curat, cu nori albi, plutitori, fara greutate: un cer meridional parca. Putea sa nu fie de aici.Putea sa fie la Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar fi putut ca lasand capul in jos in jurul meu acesti Bucuresti din august 1941, ci un oras liber, in care sa pot trece liber, necunoscut, viu….”

Multumesc!

foto

Reclame

Drum lin 2013!

4 comentarii

Gandurile pentru aceasta postare au inceput sa curga in momentul in care eram la Limanu, pentru ca Robert si-a dorit sa vada noul port din zona si sa fotografieze imprejurimile.
N-am zabovit, dar vantul puternic ce zgaltaia masina destul de tare, mi-a reamintit ca anul acesta a fost unul….complex, nu complicat.
Deloc intamplator, l-am inceput la mare, mai la sud de Romania, langa Varna si ii voi spune “adio”, tot la mare.
E, cred eu, un mesaj pe care l-am inteles din toamna, cand intorcandu-ma in Bucuresti, am realizat ca orasul in care mi-am dorit sa ajung de la 15 ani, nu mai poate fi o casa, un loc bun pentru mine. Nu stiu cand se va intampla schimbarea, dar la cum simt nu poate fi prea departe.
2012 a fost anul intalnirilor extraordinare cu oameni pe care ieseanca din mine,  crescuta si educata dupa regulile unei femei foarte frumoase, dar extrem de cu mult bun-simt, din Husi, nu credea ca i-ar putea intalni vreodata. Pentru asta, ii multumesc minunatiei de viata si chiar si mie, pentru ca am lasat-o cu incredere sa isi vada de drum.
A fost si anul clarificarilor, anul intelegerii ca poti fi extraordinar de corect, chiar mai mult decat poti, insa, nu toti oamenii percep asta in modul in care o faci tu. Nu zambesc intodeauna, pentru ca ma mai doare, dar merg mai departe.
Dar, poate cel mai grozav moment a fost acela in care am realizat ca nu am doua maini stangi, ca din ele pot iesi niste “lucrusoare” ce pot bucura. Proiectul aparut in mintea si in sufletul meu la plecarea din tara magica, s-a concretizat in momentul in care eram pregatita pentru asta, chiar daca si acum mai sunt semne de intrebare pentru o anumita spranceana ridicata sau o voce ce exprima indoiala.
Ce va fi in 2013? Habar n-am! Stiu doar ca viata nu e urata sau frumoasa, ea este si, de aceea, urarile mele pentru prieteni nu s-au schimbat de ceva vreme.
Si azi, 31.12.2012, zi ce nu se va mai repeta vreodata, va doresc sa intalniti doar bine si bun si sa va bucurati de fiecare clipa frumoasa ce o intalniti in calatoria  pe care vi-o ofera viata!
La multi ani tuturor!  🙂

drum lin 2013

Peste varfuri….

Lasă un comentariu

Peste virfuri trece luna,    
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul suna.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemingiiet
Indulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecata
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodata ?

( Mihai Eminescu )

Calatorie la Iasi

3 comentarii

A venit momentul pentru o noua calatorie. O calatorie pe care o stiam neplacuta pentru ca dureaza 7 ore si este cu un tren urat, inconfortabil. Am luat biletul cu o zi inainte de la agentie si mi-am continuat ziua, fara planuri.

In ziua plecarii, m-am trezit pe la 8 fara ceva. Am baut cafeaua si m-am pregatit de plecare fara graba, trenul pleca la 12.00. Ajunsa in gara, am vrut sa imi cumpar o carte, dar singurul loc de unde a-si fi putut-o face, era inchis. Am cumparat o revista glossy mai mult din inertie si am verificat peronul unde ar fi trebuit sa fie trenul, era plin doar de calatori.

Mi-am asezat si eu bagajele pe un scaun si ma bucuram de soarele ce lumina orasul. A venit trenul si m-am instalat, dar nu pe locul ce-mi fusese atribuit, ci pe unul aflat mai in spatele vagonului, pentru ca era liber. Mi-am deschis computerul si am inceput sa lucrez.

Insa, lumina foarte puternica m-a facut sa trag perdeluta, era soarele reflectat in zapada. Frumos, unic. M-a bucurat si m-am oprit pentru a privi desfasurarea de alb si lumina. Zambeam, gandindu-ma ca primavara  e aproape.

In Iasi, am ajuns seara, pe la 7. Orasul e la fel cum il stiu: strazile sunt aceleasi si oamenii linistiti. Acasa, mama, tata, Kitty.

Orasul nu l-am strabatut prea mult, doar vizite scurte la rude si la o cafenea. Insa m-a bucurat sa vad lipsa de gri din ochii oamenilor. Se intrezarea seninul si nu doar al zilelor de sfarsit de februarie.

Drumul inapoi spre Bucuresti, m-a gasit citind o carte, contempland soarele in apus si culorile pe care le imprastia pe cer.  Nu am simtit deloc nevoia sa deschid computerul. Cele 7 ore au trecut asa cum nu mi-am imaginat vreodata ca se poate, fara sa simt oboseala, plictiseala sau nerabdarea care te determina sa verifici mereu ceasul doar ca sa vezi cat a mai ramas pana la ora stabilita pentru sosire.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Un loc pentru toata lumea

2 comentarii

La prima mea intoarcere  din tara magica ( de care mi-e dor in fiecare zi!), era o dimineata  cu un cer laptos si atmosfera parea gri. Drumul spre casa mi-a parut banal, dar am pus totul pe seama oboselii cauzata de diferenta de fus orar si a calatoriei cu avionul.

Peste cateva zile, insa, ceva in interiorul meu simtea o impotrivire si ma uitam, usor bezmetica, in jur. La o trecere de pietoni, am inteles ce se intampla – multi dintre cei a caror privire se intersecta cu a mea, aveau o cuta intre sprancene, nici un zambet si nici macar o privire senina. M-am intristat si prima intentie a fost sa fug, sa fug cat mai departe de griul din jur si in ziua aceea, spre seara, m-am refugiat in parc, pe o banca. Priveam asfintitul si imi spuneam ca am ales altceva, ca nu vreau sa traiesc intr-o bula de sticla  fara ca cineva sa ma atinga, ci imi doresc sa traiesc viata din plin asa cum este frumoasa si plina de experiente.

La momentul acela, nici nu banuiam cate experiente aveau sa vina si pe care le voi trai cu ardere maxima, pentru ca alesesem sa fiu prezenta. Pe unele, le-am trecut cu usurinta unui fulg, pe altele le-am perceput ca pe niste greutati enorme prinse de picioare sau de maini. Toate, insa, au avut rostul lor.

Identice cu cele care se intampla de vreo doua luni, in care se aleg oamenii, luni in care griul nu mai lasa nici o raza de lumina sa mai patrunda.

Ma consider un om normal si nu am pretentia superioritatii mele, pentru ca stiu ca nu exista nimic si nimeni mai presus de unele sau altele.  Un om care nu stie sa urasca, dar dispretuieste cu toata fiinta minciuna. Un om pentru care ipocrizia in prietenie si in orice e ca o boala de care fuge mancand pamantul. Un om care a inteles ca nu poate fi iubit si placut de toata lumea, de aceea nu ii este frica sa se arate chiar asa cum este cu neputintele si posibilitatile din nastere, mizand prea putin pe imaginea proprie – asta nu din ignoranta, ci pentru ca mastile nu pot acoperi realitatea decat pentru o vreme. Un om pentru care respectul si acceptarea e o conditie  esentiala pentru linistea interioara si  pentru orice tip de relatie.

De aceea, imi doresc ca dezumanizarea pe care o simt ca ne inconjoara acum, sa se dizolve si locul ei sa fie luat de o stare de normalitate. De ce? Pentru ca eu cred cu aceeasi obstinatie ca in aceasta lume, e loc pentru toata lumea.

Un an intreg

10 comentarii

De doi ani, in ultima zi a anului scriu despre cum a fost anul ce tocmai se incheie. Anul trecut (deja), nu am putut. M-a impiedicat o stare fizica dezgreabila. Desi, in prima faza m-am intristat, am realizat ca mai bine o las sa se duca . Si am lasat-o sa se duca, astfel incat intrarea in acest an a fost diferita.

2011… hm. Un an teribil de plin de invataminte, de experiente, de intamplari care au determinat altele, care m-au determinat sa aleg intre ceea ce e bine sau nu pentru mine.

Inceputul lui a parut plat pana in primele zile ale lui februarie, cand s-a incheiat o perioada extrem de draga copilariei mele. Mi-am acceptat si iubit lacrimile si amintirile, dar am continuat sa merg.

Mi-am revazut prieteni dragi pe care nu ii mai vazusem de luni bune. Am revazut oameni pe care  timpul ma lasase sa inteleg ca nu ii voi mai vedea vreodata.  Am reintalnit oameni pe care ii admirasem in copilarie, mai ales fete, spunandu–mi atunci -” cand o sa fiu mare, asa o sa fiu!”.

S-a intamplat si o minune anul acesta, de care m-am bucurat asa cum am putut si cat de tare am putut. Toate astea pana intr-un moment in care furia si rautatea mi-au intunecat sufletul si nu mai puteam fi prezenta. Minunea s-a dus, dar raman cu una dintre cele mai frumoase intamplari ale vietii mele si cu gandul ca o voi primi din nou cu drag, cand va reveni.

Zilele si lunile ce au urmat le-am petrecut acceptand pe rand durerea, furia, sentimentul de neputinta, de teama si, apoi, bucurandu-ma, din nou, de soare, cer, oameni, zambet si traind viata si iubirea plenar, in fiecare moment.

Multumesc  pentru tot, 2011!

Bine ai venit, 2012! La multi ani, oameni buni!

Această prezentare necesită JavaScript.

22 Decembrie

7 comentarii

In decembrie ’89, eram o copila de 14 ani,  nou-intrata la un liceu industrial, pe care nu mi l-am dorit, speriata de viata cea noua . Primul trimestru al clasei a 9-a mi l-am petrecut invatand si prea putin socializand.

Intrasem in vacanta de foarte putin timp, cred doua zile si, pentru ca mama imi lasase sarcina, ma indreptam alene spre Alimentara Saturn din cartierul Dacia din Iasi, pentru a cumpara ratia de ulei si zahar ce i se cuvenea familiei. Putina lume pe strada, insa in interiorul magazinului era o agitatie teribila. Casierele erau foarte speriate si se uitau cu groaza la toti cei care intrau in magazin. Imi amintisem, in amorteala mea adolescentina faptul ca ascultasem in surdina Radio Europa Libera cu o seara inainte, in holul casei, fiind incaperea cea mai putin ferita de urechi nedorite. Mi-am luat portia de ulei si zahar si am mers destul de repede si de speriata spre casa.

Pe scari, m-am intalnit cu o prietena care mi-a spus „L-au omorat! Nu stii? E la televizor!” M-am speriat si mai tare si am inceput sa urc scarile alergand. Am intrat in casa, am inchis bine usa si am deschis televizorul. L-am vazut pe Caramitru si  pe Mircea Dinescu, pe care nu  il cunosteam si pe Sergiu Nicolaescu.  Nu-mi venea sa cred ce vedeam si auzeam.

M-a oprit din vizionare acestor imagini incredibile soneria telefonului, era mama care ma anunta ca vine acasa si sa nu deschid nimanui.  De tata nu stiam nimic. Lucra la o unitate cu regim special din cadrul Ministerului de Interne. A sunat intr-un final sa ne anunte ca e bine si ca va veni acasa cat de curand.

In noaptea aceea, am dormit putin si cand m-am trezit, am deschis televizorul. Nu intelegeam mare lucru din ce se spunea, insa urmaream in nestire. Pe 24 decembrie au difuzat primele colinde pe care le cantam pe ascuns, la serbarea de iarna, in scoala primara.

M-am bucurat, ba chiar am si plans de emotie. Era o emotie sincera pe care am trait-o din plin.

Insa, ceea ce m-a marcat atunci si chiar si acum, a fost o expresie. Aceasta:

Older Entries Newer Entries