If you’re brave enough to say „goodbye”, life will reward you with a new „hello”. 
(Paulo Coelho)


Ma intrebam prin martie, ce-ar fi sau cum ar fi daca. N-am primit raspunsul, poate si pentru ca nu mai astept raspunsuri – stiu ca ele vor veni intr-un moment in care e timpul sa vina.
Dar cum nimic din ceea ce traiesc nu pare a fi intamplator, asa a fost si gandul acesta. A devenit realitate la sfarsitul lui aprilie si nimic nu ma  facea sa imi bata inima mai tare si mai cald. M-am bucurat mult, desi, pentru prima data, nu-mi puteam manifesta bucuria plenar. Ceva nedefinit ma determina sa ma bucur in liniste, fara zgomot. Poate maturizarea era motivul acestei stari…
A urmat o perioada agitata, plina cu de toate – evenimente dorite sau mai putin dorite, ce au necesitat prezenta de spirit si organizare. Au fost zile in care uitam si ma concetram doar pe ceea ce aveam de facut, de parca alergam intr-o cursa contra cronometru.
Toate astea, le-am trait pana intr-o zi cand m-am trezitintr-un vartej (din nou, intr-un vartej). Sunt tentata sa scriu cum a fost, sa ii atribui un adjectiv, dar stiu ca nu e nevoie, pentru ca el a fost parte din viata. Iar viata este pur si simplu.
Cum s-a sfarsit? Cu un „la revedere”, ce mi-a sadit o teama  pe care  o las sa se duca si acum, in noptile ce au devenit mai lungi pentru ca e septembrie.
Numai ca un „bun venit” se intrezareste, in fiecare dimineata.
Reclame