Am plecat 5 zile din Bucuresti. Am fugit la mare. Graul, despre care vorbeam in postarea anterioara, nu mai era verde. Se copsese. Ceea ce mi-a reamintit, inca o data, ca totul se intampla intr-un anume ritm si doar atunci cand e momentul.
Am muncit, am furat raze de soare, am prins stropi de ploaie pe haine si in palma, m-am bucurat impreuna cu oameni dragi.
De cand ma stiu, iubesc marea. O iubesc intr-asa o masura incat, in copilarie, ii „invidiam” pe locuitorii Constantei pentru toate zilele insorite petrecute langa ea, langa apa cea mare si sarata. Mai tarziu, am aflat ca nu sunt atat de incantati de tot ceea ce eu consideram extraordinar. „Si ce daca… mi-am spus. Pentru mine va ramane la fel!” Si asa a fost si asa si este.:)
Acum, nu mai invidez pe nimeni. E un sentiment pe care nu il cunosc si nici nu ma intereseaza. Acum, ma bucur de fiecare clipa traita la mare, chiar daca au fost doar clipe furate.

foto

Reclame