De obicei, ma las ghidata de intamplarile ce vin. Le las sa intre, in tacere si apoi le privesc sau le traiesc. Sensul lor nu il caut, stiu ca vine atunci cand e momentul sa vina.
Asa s-a intamplat si ieri – am simtit o nevoie acuta de a ma plimba in parc. In acel parc…a fost ca un „back to basics”.
Initial, pasii mei au fost rapizi, asa cum sunt obisnuita sa merg zilnic. Dar ceva m-a linistit. Mergeam usor spre locul unde vroiam sa ajung. Multa, foarte multa lume.Am privit putin nedumerita in jur, pentru ca nu am gasit …nimic. Nedumerirea staruia si am continuat sa merg pe aleile pe care ma duceau pasii. Si ei m-au dus langa apa.
Soarele isi facuse loc printre copaci si lumina o zona unde am decis sa ma opresc.Priveam pescarusii si valurile facute de vant. Eram eu cu mine. Si, deodata, in castile player-ului, Patrick Bruel ...

Mais j’ trouve pas d’ refrain a notre histoire./Tous les mots qui m’ viennent sont derisoires./J’ sais bien qu’ j’ l’ai trop dit,/Mais j’ te l’ dis quand meme… je t’aime.
Deslusirea sensurilor  nu mai era necesara, pentru ca era acolo „langa mine”. 
Am respirat, am lasat lacrimile sa curga, am acceptat si m-am ridicat , pentru ca sederea mea acolo nu-si mai avea rostul.
Am continuat sa merg, de data aceasta zambind …in soare .


Reclame