La ultima pereche de dresuri cumparata, am descoperit ceva ce semana cu un ravas.

Initial am ridicat din sprancene, dar la deschiderea si citirea lui, am respirat, din nou.
Vi-l reproduc :
„Clara,
Cat de fericit m-au facut scrisorile tale, mai ales cele de la Ajunul Craciunului incoace! Mi-ar placea sa te numesc dupa toate epitetele indragirii, si iata ca nu gasesc un cuvant mai fermecator decat simplul cuvant ‘draga’, dar exista un mod neobisnuit de a-l exprima. Draga mea, deci, am plans de bucurie gandindu-ma ca esti a mea, si deseori ma intreb daca te merit.
Unii ar crede ca inima si mintea nici unui om nu ar putea suporta toate lucrurile ce i se intampla intr-o singura zi.
De unde vin miile de ganduri , dorinte, necazuri, bucurii si sperante?
Zi de zi , convoiul merge mai departe. Dar cat de voios am fost ieri si in ziua de dinainte! Scrisorile tale straluceau ca un spirit nobil, atata incredere si iubire bogata !
Ce n-as da pentru dragostea ta, draga mea Clara! Vechii cavaleri o duceau mai bine; ei trebuiau sa treaca prin foc si sa ucida dragoni pentru a cuceri doamnele, dar noi, cei din zilele de azi, trebuie sa ne multumim cu metode mai prozaice, cum ar fi fumatul mai putinor trabucuri, si altele. Dar totusi, in cele din urma, putem iubi, cavaleri fiind sau nu, si astfel, ca niciodata, doar vremurile se schimba, nu si inimile oamenilor…
Nici nu iti poti imagina cate de mult m-a ridicat si cata forta mi-a dat scrisoarea ta…
Esti minunata si am cu atat mai multe motive sa fiu mandru de tine decat poti fi tu mandra de mine. M-am hotarat, totusi, sa-ti citesc dorintele de pe chip.
Astfel vei putea gandi, desi nu vei spune nimic, ca Robert al tau este dintre cei mai buni, ca e numai al tau si ca te iubeste mai presus de orice.
Vei avea intr-adevar motive sa gandesti asa in viitorul apropiat. Inca te vad purtand acea palarie mica din ultima seara. Inca te mai aud spunandu-mi du. Clara, nu am auzit altceva din ce ai spus , decat acel du. Iti amintesti ?
Dar mi te inchipui si in alte ipostaze memorabile. Odata, ai purtat o rochie neagra si mergeai la teatru cu Emilia Liszt, atunci cand eram despartiti. Sunt sigur ca nu ai uitat, pentru mine este totul inca viu.
O alta data, te plimbai pe Thomasgasschen, cu umbrela deschisa si ma evitai cu disperare. Iar cu o alta ocazie, in timp ce iti puneai o palarie pe cap dupa concert, ochii nostri s-au intalnit din greseala, iar ai tai erau plini de o dragoste veche neschimbatoare.
Mi te imaginez in nenumarate feluri, deoarece te-am mai vazut. Nu m-am uitat mult timp la tine, dar m-ai fermecat nemarginit….
Ah, nu te-as putea slavi indeajuns pentru cine esti si pentru dragostea ta fata de mine, dragoste pe care nu o merit.
Robert „

Randurile acestea au fost scrise in 1838 , de catre Robert Schumann catre Clara Wieck.
M-au incantat mult pentru ca autorul lor nu se sfieste sa isi recunoasca sentimentele , fara false pudori, intr-o perioada in care acest lucru era tabu.
Mi-am reamintit, astfel, un post mai vechi, din august, in care declaram ca am ales definitiv sa nu ascund ceea ce simt.
A spune, pentru ca simt, „te iubesc”, „mi-e dor” sau, dupa caz, „dragul meu/draga mea” nu ma face mai slaba, ci imi da putere sa traiesc viata … deplin.

Reclame