De vreo cateva zile , ma chinuie un gand si imi propun sa scriu despre asta, dar nu cred ca a fost suficient de sedimentata informatia. E vorba despre casatorie.
Nu-mi amintesc cum vedeam in copilarie ideea de a fi mireasa – sigur , imi placea sa merg la nunti si sa admir „fetele in alb”, dar nu imi amintesc sa imi fii dorit sa fiu si eu ca una dintre ele.
Din perioada adolescentei , imi amintesc ca spuneam intruna: ” eu nu vreau sa ma marit!”. Cu alte cuvinte, prea dornica de a avea un sot nu am fost.
Pe la 20 de ani , trecusem si de aceasta etapa si , parca , incepeam sa imi conturez ideea de a ma casatori , dar nu ma atragea ideea de a intemeia o familie – cat organizarea petrecerii in sine. Si o vroiam pe un vapor, eventual pe Dunare.:)
Dar nu a trecut mult timp si , desi implicarea in relatii serioase nu-mi este straina, nu am „ars” niciodata de nerabdare sa fiu sotie.
Nu ma aflu in postura barbatilor speriati de ideea de a spune „da”. Chiar nu ma sperie ideea de casatorie, dar pot spune ca nici nu alerg sa imbrac rochia alba.
Stiu e frumos. Dar oare totul se rezuma la acea zi sau la acel ” vapor”? Gandesc ca pasul acesta tine de felul in care simte fiecare si daca simte ca e momentul si persoana, atunci nu poate fi decat extraordinar.

Asadar, dragilor, daca simtiti ca e momentul, sunt foarte fericita pentru voi si va doresc tot binele din lume!

Reclame