Week-end-ul acesta, cineva m-a certat ca nu am scris despre ultima mea excursie.
A fost cu ceva timp , in urma, dar impactul asupra mea a fost unul extraordinar.

E vorba despre Voronet. Dar nu , neaparat despre manastire , ci despre satul care are acelasi nume.

Am plecat spre Voronet, intr-o zi de octombrie, care se anunta frumoasa, desi cam friguroasa, dar sfarsitul zilei avea sa fie urat ( ii spun doar urat, pentru ca nu vreau sa folosesc cuvinte prea dure). A plouat infricosator tot drumul , noaptea -intre timp coborase printre noi – era parca mai neagra ca de obicei. Si ploua. Ploua puternic , iar frigul iti intra in oase – asa cum s-a intamplat in seara aceasta. Ma gandeam ca e pacat sa nu ma pot bucura de aceasta excursie si m-am trezit spunand cu voce tare ” maine, cand ma voi trezi soarele va fi pe cer”.

Am ajuns la destinatie : frig, ploaie, apa de munte , brazii – nu mi-a placut si n-am inteles nimic. Ne-am retras in cabana – de lemn , asa cum mi-ar place sa le vad pe toate in zona de munte, dar arhitectii nostri au inteles prost ideea de casa de vacanta si s-au multumit sa adauge putin lemn, eventual doar la balcoane. Pacat ! Am pierdut o idee originala si placuta privirii.
Si noaptea s-a dus incet.
Dimineata, ochii si sufletul meu au inceput sa zambeasca pentru ca au vazut ceea ce imi dorisem.

Ce a urmat a fost sa descopar locuri superbe, din care nu puteai decat sa te incarci cu energie pozitiva. Ma gandesc ca imi veti da dreptate.

Va invit cu drag sa mergeti sa le vedeti si voi! 🙂
Reclame