Nu stiu ce m-a dezamagit mai tare : ideea ca se va intampla sau intamplarea in sine.

Am spus vorbe , m-am manifestat zgomotos, am dat ultimatumuri si tot de atatea ori , am renuntat la ele.

Suntem oameni, e adevarat. Gresim, e si asta adevarat ! Avem sentimente – bune, rele,puternice, de lunga durata si, sunt clipe, in care nu mai tinem cont de ele si mergem mai departe.

O facem pentru ca vrem sa schimbam – de dragul schimbarii, o facem pentru ca ceea ce avem nu mai corespunde starii noastre interioare , dar de cele mai multe ori recurgem la ea , pentru ca ajungem la capat.

N-am fost niciodata de acord cu cei care sustin ca o poveste trebuie traita pana in ultima clipa, insa, in ultimul timp , nu numai ca am trait „povestea” pana la capat , dar cred ca am depasit limita capatului.

Atunci, am inceput sa ma condamn si chiar sa ma judec. M-au chinuit teribil gandurile acestea de vinovatie proprie, dar dupa ceva timp mi-am spus ” hei ! esti doar o fiinta ! nu te mai condamna pentru ca ai sperat, pentru ca ai vrut sa traiesti ‘povestea’ ! ai vrut ceva frumos, dar nu s-a intamplat!”

Nu voi mai considera speranta , prostie !!! E ceva ce nu ne lasa sa murim in interior !

E minunat sa o simt din nou, pentru ca o simt, dar altfel, mai profund si mai real.

Reclame