Peste cateva zile, insa, ceva in interiorul meu simtea o impotrivire si ma uitam, usor bezmetica, in jur. La o trecere de pietoni, am inteles ce se intampla – multi dintre cei a caror privire se intersecta cu a mea, aveau o cuta intre sprancene, nici un zambet si nici macar o privire senina. M-am intristat si prima intentie a fost sa fug, sa fug cat mai departe de griul din jur si in ziua aceea, spre seara, m-am refugiat in parc, pe o banca. Priveam asfintitul si imi spuneam ca am ales altceva, ca nu vreau sa traiesc intr-o bula de sticla  fara ca cineva sa ma atinga, ci imi doresc sa traiesc viata din plin asa cum este frumoasa si plina de experiente.

La momentul acela, nici nu banuiam cate experiente aveau sa vina si pe care le voi trai cu ardere maxima, pentru ca alesesem sa fiu prezenta. Pe unele, le-am trecut cu usurinta unui fulg, pe altele le-am perceput ca pe niste greutati enorme prinse de picioare sau de maini. Toate, insa, au avut rostul lor.

Identice cu cele care se intampla de vreo doua luni, in care se aleg oamenii, luni in care griul nu mai lasa nici o raza de lumina sa mai patrunda.

Ma consider un om normal si nu am pretentia superioritatii mele, pentru ca stiu ca nu exista nimic si nimeni mai presus de unele sau altele.  Un om care nu stie sa urasca, dar dispretuieste cu toata fiinta minciuna. Un om pentru care ipocrizia in prietenie si in orice e ca o boala de care fuge mancand pamantul. Un om care a inteles ca nu poate fi iubit si placut de toata lumea, de aceea nu ii este frica sa se arate chiar asa cum este cu neputintele si posibilitatile din nastere, mizand prea putin pe imaginea proprie – asta nu din ignoranta, ci pentru ca mastile nu pot acoperi realitatea decat pentru o vreme. Un om pentru care respectul si acceptarea e o conditie  esentiala pentru linistea interioara si  pentru orice tip de relatie.

De aceea, imi doresc ca dezumanizarea pe care o simt ca ne inconjoara acum, sa se dizolve si locul ei sa fie luat de o stare de normalitate. De ce? Pentru ca eu cred cu aceeasi obstinatie ca in aceasta lume, e loc pentru toata lumea.

Ascult stiri, apar idei noi sau vechi. Pe unele le ascult, pe unele le ignor. Privesc iar zapada.  As vrea sa fiu la munte. Imi amintesc de incaltari. Hotarasc sa merg sa le cumpar si plec intr-un sfert de ceas.

Frig. Vant de iarna taios dinspre Baragan . Respir cu greu. “Aici, nu aci, tati!”: un pusti de 5 ani catre tatal sau. Statia de metrou neutra, aglomerata pentru ora asta. Ma bucur ca am tren direct. Citesc, in continuare, despre modul de viata al hawaianului. Ajung.

Afara, ninge mai tare. Dambovita e inghetata. Ma gandesc la pescarusii fotografiati de o prietena din reteaua de socializare. Oameni infrigurati, suparati pe iarna.

Magazinul e pe stanga. Intru, probez, nu-mi place culoarea, dar totusi cumpar. Plec.

Pe acelasi drum. Se vede printre nori,  un pic soarele. Ii zambesc de dupa guler si imi vad de drum.

Piata. Cateva cumparaturi, in drum spre casa.

O supa calda, un pahar de vin alb. Discutii. Diverse.

Un al doilea pahar de vin. Gust amar. Abordare. Nou. Noapte buna.

Mi-a placut sa il imortalizez cu razele soarelui printre frunze si a fost suportul ideal pentru o afirmatie pe care am adoptat-o simplu, venind  din mine.

M-am imbracat bine si am pornit spre parc.  Oamenii pe care i-am intalnit aveau o mina infrigurata si se grabeau spre locurile unde aveau treaba, doar tinerii si adolescentii radeau, pasndu-le putin de aburul pe care il producea cuvintele lor.

Incercam sa imi amintesc daca am mai vazut vreodata parcul iarna si mi-am dat seama ca nu. Poate, de aceea, traiam un seniment de bucurie unica, in ciuda faptului ca nu sunt un fan al iernii.

Soarele era in partea stanga  si, din cand in cand, se ivea dintre copaci si ma incalzea.

Am respirat iarna, am ascultat sunetul parcului – usor infundat din cauza zapezii – si scartaitul zapezii provocat de pasii nostri. Am zambit la auzul lui si ma asteptam ca in clipa urmatoare  sa simt in nari mirosul fumului de foc din lemne sau carbuni, dar n-a fost decat aerul curat, plin.

Am continuat sa privesc parcul, oamenii, viata si finalul dupa-amiezii ne-a prins la o cana cu vin fiert.

Doar un exemplu:

“… nervii omului de azi si mentalitatea lui nu sunt facute numai de masinile calculat electronice, ci de intreaga memorie a umanitatii! Si tocmai fiindca sunt un produs al istoriei, mentalitatea si sensibilitatea oamenilor sunt istorie distilata, sunt pline de ecouri. si totodata, tocmai fiindca sunt pline de ecouri ale trecutului ca trecut, nu de sunetul prim al trecutului ca prezent, atunci cand era prezent, tocmai de aceea sunt ceva nou, si se diferentiaza de trecut! Nu e nevoie ca soarele sa rasara de alta culoare in fiecare dimineata si din cand in cand patrat sau rombic, ca sa stim ca incepe o zi noua! Nevoia de soare patrat…][…nevoia de nou cu orice pret, numai sa fie nou, e o neurastenie de degenerescenta, un cancer al culturii si istoria o vindeca prin cate o baie de barbarie…”

Moşii şi strămoşii noştri ziceau să nu mături duminică dimineaţa în faţa răsăritului, să nu colbăieşti faţa sfântului soare. Duminica să nu mănânci de dimineaţă, că ţi se împărtăşeşte îngerul. Şi tot ei erau încredinţaţi că cine se naşte duminica e vesel şi se ţine de norocos.

În schimb mult bine ţi-ai face dacă duminica dimineaţă deschizi uşa încă pe întuneric, căci, de găseşte Maica Domnului deschis, intră şi te răsplăteşte cu toate cele binecuvântate, dar închis de este, nu intră în casa ta. Asemenea – duminica e ziua când omul se odihneşte întru trup şi se îngrijeşte mai cu osebire de cele ale spiritului. Rugăciunea şi pacea sufletului sunt hrana cea  de preţ şi cea mai săţioasă în ziua aceasta. Şi aflaţi că la Duminica Tânără fetele mari se piaptănă şi taie vârfurile părului cu foarfecele, ca să crească mai lung şi mai des.

Şi-apoi să mai ştiţi şi alte lucruri însemnate, boieri dumneavoastră. Toate visele visate sâmbătă noaptea înspre duminică izbândesc. V-a făcut careva zile amare ? Vă duşmăneşte anapoda ? N-aveţi voi nici suflet, nici vreme şi nici spor să vă sfădiţi cu el ori să-i coaceţi vreo răzbunare. Dar dacă ţineţi post duminica pentru el, Dumnezeu limpezeşte toate şi vă fereşte de rele cu lumina Lui.

Nevasta unui ţăran înstărit mergea şi la biserică, şi la petreceri, dar bine altora nu făcea niciodată. Când a murit, Nefârtatul şi îngerul s-au luptat pentru sufletul ei. Sf. Duminică a salvat-o, pentru că îi respectase ziua.

Iaca, de aceea trebuie cinstită duminica, dragilor.

Multumesc Dacia Plant de pe al carei cont de Facebook, am preluat aceasta nota.

M-am trezit in sunetul ploii care cadea iute pe bucatile caramizii de gresie ale terasei. Draperia e trasa, deci nu pot vedea cerul cenusiu, zaresc doar lumina deloc stralucitoare cum fusese pana acum.

Inchid din nou ochii, pentru ca nimeni nu se misca in casa. Imi spun ca mai zabovesc prêt de 5 minute in pat, dar adorm pentru jumatate de ora. Si ma trezesc naucita, dintr-un vis cu tine, in care alergai mult si tare. Nu vroiai sa fii prins. Nu vroiai sa auzi. Nu vroiai sa stii.

Am privit afara cu ochi curiosi. Norii se deschideau, lasand loc soarelui. E cald, foarte cald. Asa cum se intampla dupa ploaie, vara.

Simt mirosul cafelei, semn ca L.  s-a trezit si a pregatit si cafeaua pentru mine. E liniste, dar in mine e o furtuna. Ma ridic, ii zambesc si imi intoarce zambetul, dar vad un semn de intrebare in privirea ei. Nu ii spun nimic. Dau fuga la baie, ma spal repede pe dinti, pe fata de parca as fi in intarziere. Beau cafeaua repede, nespunand nimic, ma imbrac si ii spun ca ies sa ma plimb. Imi raspunde zambind ca e bine ca ies si ca  orice are nevoie de timp si rabdare. Absolut orice!

Ii zambesc si ies repede, pentru ca sunt cu ochii plini de lacrimi.

Merg repede, aproape alergand, asa cum fac la Bucuresti. Vreau sa ma eliberez de ceva inexplicabil. E o presiune asupra mea, asupra sufletului meu. In interior, in suflet, peste tot in mine.

M-am oprit doar langa apa, atunci putandu-mi auzi si respiratia. Era una rapida, ca si c

um ceva m-ar fi sufocat. Ceva  nu m-ar fi lasat sa respire asa cum era normal.

Nu stiu cat timp am stat uitandu-ma la ocean, ca la un punct fix de care am incercat sa ma agat.. M-am “trezit” in briza usoara si soarele lenes al unei dupa-amieze de aprilie. Priveam in continuare orizontul creat de ocean, darn u mai simteam presiunea aceea teribila si respiram normal.

Ca prin vis, am auzit sunetul telefonului. Il verific si gasesc un mesaj din tara. Era clar si concis – nu vrei sa fi gasit de nimeni si nici nu vrei sa stiide nimeni. Desi, acum, am o explicatie pentru starea mea anterioara, o tristete grea imi inunda sufletul. Ciudata similitudine cu visul, din zori,imi spun.

Ma ridic si plec spre casa L. E inca placut, desi se insereaza. Mergand,imi dau seama ca ma dor mainile, picioarele si spatele. Toata incordarea de peste zi, o simt acum, in muschi. Mi-e rau si mi-e dor. Alta combinatie ciudata.

Ajunsa acasa, deschid calculatorul din automatism. Vorbesc un pic cu G. care imi spune ca pleaca pentru cateva zile din oras. Isi doreste  o evadare si, probabil, va fi la mare. Ma bucur pentru ea, darn u pot sa fiu foarte prezenta. Ii spun ce s-a intamplat si ma retrag in noapte, in asternuturi, sperand intr-un somn adanc si lung, aproape nesfarsit.

2011… hm. Un an teribil de plin de invataminte, de experiente, de intamplari care au determinat altele, care m-au determinat sa aleg intre ceea ce e bine sau nu pentru mine.

Inceputul lui a parut plat pana in primele zile ale lui februarie, cand s-a incheiat o perioada extrem de draga copilariei mele. Mi-am acceptat si iubit lacrimile si amintirile, dar am continuat sa merg.

Mi-am revazut prieteni dragi pe care nu ii mai vazusem de luni bune. Am revazut oameni pe care  timpul ma lasase sa inteleg ca nu ii voi mai vedea vreodata.  Am reintalnit oameni pe care ii admirasem in copilarie, mai ales fete, spunandu–mi atunci -” cand o sa fiu mare, asa o sa fiu!”.

S-a intamplat si o minune anul acesta, de care m-am bucurat asa cum am putut si cat de tare am putut. Toate astea pana intr-un moment in care furia si rautatea mi-au intunecat sufletul si nu mai puteam fi prezenta. Minunea s-a dus, dar raman cu una dintre cele mai frumoase intamplari ale vietii mele si cu gandul ca o voi primi din nou cu drag, cand va reveni.

Zilele si lunile ce au urmat le-am petrecut acceptand pe rand durerea, furia, sentimentul de neputinta, de teama si, apoi, bucurandu-ma, din nou, de soare, cer, oameni, zambet si traind viata si iubirea plenar, in fiecare moment.

Multumesc  pentru tot, 2011!

Bine ai venit, 2012! La multi ani, oameni buni!

Asadar, in dupa-amiaza zilei de 24 Decembrie,  am inceput impodobirea care era un adevarat ritual. Tata s-a ocupat de fixarea suportului si de scurtarea varfului si, apoi de asezarea globurilor pe care eu i le dadeam unul cate unul. Il pe mangaiam fiecare, ca o multumire pentru ca avea sa imi bucure sufletul si privirea pentru doua saptamani. La sfarsitul operatiunii stateam si ma uitam la el, asa cum imi place si acum, uneori – coatele sprijinite pe genunchi, barbia in maini si ochii mari. Atunci, erai si stralucitori, ma ajuta instalatia.